ICCJ. Decizia nr. 636/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 636/2008
Dosar nr. 48941/3/2005
Şedinţa publică din 19 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC G.C.N. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC M. SA recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţată de Înalta Curte de Justiţie, curtea comercială din Marea Britanie, la data de 17 ianuarie 2003 prin care pârâta a fost obligată la plata debitului în sumă de 4.561.990,08 dolari S.U.A., a hotărârii judecătoreşti pronunţată la data de 5 ianuarie 2005 de Oficiul de Costuri al Înaltei Curţi de Justiţie din Marea Britanie prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 109.801,73 lire sterline şi a dobânzilor precum şi a hotărârii judecătoreşti din 19 aprilie 2005 a aceleiaşi instanţe, încuviinţarea executării silite a acestora şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa comercială nr. 6027 din 11 iulie 2006 a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că, prin Decizia nr. 950 din 10 martie 1998 Curtea Supremă de Justiţie a României a statuat irevocabil că hotărârea arbitrală din 1983, pronunţată de Arbitrajul din Londra, în baza căreia au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti a căror recunoaştere şi executare se cere, era prescrisă la data solicitării recunoaşterii ei pe teritoriul României.
Astfel hotărârea din 17 ianuarie 2003 precum şi ordinele din 5 ianuarie 2005 şi 19 aprilie 2005 pronunţate ulterior hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 10 martie 1998 sunt contrare acesteia şi nu pot fi recunoscute pentru că sunt ireconciliabile cu hotărârea instanţei române.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 133 din 14 martie 2007 a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a recunoscut hotărârile judecătoreşti pronunţate la 5 ianuarie 2005 şi 19 aprilie 2005 de Oficiul de Costuri al Curţii Supreme a Înaltei Curţi de Justiţie din Marea Britanie şi a încuviinţat executarea acestora, a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi a obligat pe pârâtă la 32 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a considerat că ordinul din 17 ianuarie 2003 dă permisiunea de executare pe teritoriul Marii Britanii a hotărârii arbitrale pronunţată de Curtea de Arbitraj din Londra în 1983, executare pe care instanţa supremă a României a caracterizat-o prescrisă prin Decizia nr. 950/1998. Însă hotărârile judecătoreşti privind cheltuielile de judecată pronunţate în cadrul unei proceduri simplificate declanşate în anul 2002 şi care au caracter executoriu nu sunt ireconciliabile cu Decizia 950/1998 a Curţii Supreme de Justiţie a României.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat greşit că hotărârea judecătorească nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi recunoscută în România întrucât este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior de Curtea Supremă de Justiţie (Decizia nr. 950/1998). Hotărârea judecătorească nu e ireconciliabilă cu Decizia sus menţionată întrucât Curtea Supremă de Justiţie a României s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de încuviinţare a hotărârii arbitrale în temeiul Legii nr. 105/1992.
Hotărârea judecătorească (de respingere a apelului împotriva ordinului emis la 25 ianuarie 1993) a reprezentat penalităţi şi daune pentru staţionare şi dobânzi calculate până în anul 1999, având drept cauză nerespectarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a dat hotărârea arbitrală, îndeplinind cerinţele art. 34 din Regulament.
Hotărârea judecătorească din 17 ianuarie 2003 a fost pronunţată ca urmare a unei încălcări a convenţiei de arbitraj iniţială, de a respecta hotărârea arbitrală şi a obligat pe pârâtă la dobânzi aferente şi cheltuieli de judecată în temeiul hotărârii arbitrale. Astfel cele două acţiuni au obiecte şi cauze diferite.
Decizia Curţii de Apel încalcă prevederile art. 34 şi art. 36 din Regulament întrucât prin hotărârea judecătorească ce se cere a fi recunoscută şi executorie a fost obţinut un nou titlu reprezentând suma principală şi dobânzile până la 25 ianuarie 1999.
Mai consideră recurenta că instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul hotărârii judecătoreşti pe care a considerat-o pronunţată într-o cale de atac a hotărârii arbitrale. Potrivit secţiunii 26 a Legii 1950 privind Arbitrajul în Marea Britanie, instanţa poate dispune, în ipoteza nerespectării de către o parte a hotărârii arbitrale, punerea în executare a acesteia, pronunţând o hotărâre distinctă de cea arbitrală.
Critica deciziei atacate se referă şi la susţinerea străină de natura pricinii, instanţa de apel argumentând soluţia numai pe caracterul ireconciliabil al hotărârii judecătoreşti cu Decizia nr.950/1998 a Curţii Supreme de Justiţie, deşi hotărârea a cărei recunoaştere şi executare se cere nu a fost pronunţată împotriva hotărârii arbitrale ci a ordinului emis de judecător la 25 ianuarie 1993.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Existenţa unor împrejurări care aduc raportul juridic în legătură cu mai multe sisteme de drept, pune în discuţie problema domeniului de aplicare a dreptului străin.
Dacă determinarea dreptului aplicabil se realizează prin aplicarea normei conflictuale, rămân totuşi problemele legate de legea aplicabilă la chestiunile prealabile sau la cele de procedură. În Decizia nr. 950/1998 a Curţii Supreme de Justiţie a României, considerând chestiunea prealabilă a prescripţiei extinctive ca având caracter procedural a tratat-o în afara legii aplicabilă fondului şi a constatat prescrisă executarea obligaţiei având ca izvor hotărârea din 1983 a Arbitrajului din Londra.
Instanţa de apel, prin Decizia atacată a abordat într-o motivare, este adevărat, sintetică situaţia actului jurisdicţional a cărui recunoaştere se cere.
Considerată, judicios, ireconciliabilă cu Decizia nr. 950/1998 a instanţei supreme române, hotărârea judecătorească din 17 ianuarie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Justiţie, curtea comercială din Marea Britanie, a cărei recunoaştere şi executare se cere, are ca obiect pretenţiile decurgând din contractul de navlosire la care se adaugă alte daune accesorii obligaţiei iniţiale, considerată irevocabil prescrisă de către instanţele române.
Raţionamentul deductiv expus sintetic de instanţa de apel, nu naşte controverse: cât timp obligaţia principală este prescrisă nici accesoriile acesteia nu mai pot fi executate folosind forţa publică statală.
Este adevărat că în anul 1993, judecătorul englez pronunţă un ordin care este validat de instanţa supremă a Marii Britanii la 17 ianuarie 2003 şi care ar constitui, aparent, o nouă obligaţie de executat.
Însă ordinul sus menţionat nu face decât să adauge obligaţiei iniţiale, stabilită prin hotărârea arbitrală din 15 iunie 1983 a Arbitrajului Maritim din Londra penalităţi şi daune până la data de 25 ianuarie 1999.
Astfel, fără a considera Decizia nr. 950/1998 a instanţelor române, ce a caracterizat prescrisă obligaţia iniţială, instanţele engleze la 17 ianuarie 2003 au adăugat debitului iniţial contravaloarea altor penalităţi şi dobânzi; hotărârea astfel pronunţată devenind ireconciliabilă cu aceea a instanţelor române.
Instanţa de apel a aplicat art. 34 - art. 36 din Regulament echivalente prevederilor art. 35 - art. 37 din Legea nr. 187/2003, neputând recunoaşte o hotărâre ireconciliabilă pronunţată într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi.
În mod greşit recurenta susţine că cele două acţiuni înaintate în faţa instanţelor engleze au obiecte şi cauze diferite, când în realitate ele privesc acelaşi izvor: obligaţia de plată a penalităţilor, daunelor de staţionare şi dobânzile pentru staţionarea prelungită, considerată prescrisă în România.
Chiar în cuprinsul hotărârii pronunţate la 17 ianuarie 2003 se face menţiune că „pârâta va plăti reclamantei suma de 4.561.990,08 dolari S.U.A. reprezentând suma principală şi dobânzile până la 25 ianuarie 1999".
Numai în condiţiile în care nu s-ar fi împlinit termenul de prescripţie creditorul îşi putea constitui un nou titlu executoriu. Însă chestiunea prescripţiei este caracterizată o problemă de procedură reglementată de lex fori cu un domeniu de aplicare distinct de lex causae.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei comerciale nr. 133 din 14 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G.C.N. SA Grecia împotriva deciziei comerciale nr. 133 din 14 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 634/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 638/2008. Comercial → |
|---|
