ICCJ. Decizia nr. 638/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 638/2008
Dosar nr. 931/2/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, la data de 27 octombrie 2003, reclamanta SC G.D.F.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.C.R., sucursala Lipscani, obligarea acesteia la plata de daune interese în cuantum de 56.250.000 lei pe zi de întârziere (echivalentul a 1.500 euro/zi de întârziere), de la data punerii în executare a titlului executoriu - sentinţa civilă nr. 1638 din 2 martie 2001 - până la data efectuării plăţii.
Pârâta B.C.R. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională la acţiunea introductivă, solicitând respingerea ca nefondată a acţiunii reclamantei, care a beneficiat în baza convenţiei din 1998 şi a actului adiţional din 12 noiembrie 1998 de o linie de credit în valoare de un million dolari S.U.A. pe o perioadă de un an, utilizând din credit suma de 998.333,33 dolari S.U.A., fără să achite debitul şi dobânda aferentă.
Sub aspect reconvenţional pârâta a solicitat să se constate că a respectat convenţia de credit şi a executat dispozitivul sentinţei civile nr. 1638/2001.
La termenul din data de 6 ianuarie 2005 Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.C.R. constatând că potrivit dispoziţiilor art. 15 din OUG nr. 18/2004 astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 85/2004 A.V.A.S. se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile B.C.R. şi reprezintă statul în calitate de garant, în toate procesele şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sau arbitrale în legătură cu angajamentele, răspunderile, daunele izvorâte din activitatea desfăşurată de Banca B. SA, astfel că s-a introdus în cauză în calitate de pârâtă A.V.A.S.
Prin sentinţa comercială nr. 3127 pronunţată la data de 30 iunie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins atât acţiunea reclamantei cât şi cererea reconvenţională a pârâtei ca nefondate.
În considerentele hotărârii instanţa a reţinut că potrivit sentinţei civile nr. 1638 din 2 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1155 din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 2151 din 8 aprilie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, pârâta a fost obligată să respecte convenţia de credit din 1998, să efectueze plăţile datorate şi totodată să plătească reclamantei daune în sumă de 217.407 dolari S.U.A. în echivalent în lei, pentru prejudiciul cauzat.
Referitor la prejudiciul a cărei reparare se solicita, produs prin refuzul executării unei obligaţii de a face, prima instanţă constată că reclamanta nu a arătat în ce constă neexecutarea dispoziţiei de efectuare a plăţilor datorate, pentru a aprecia asupra prejudiciului, dar că, faptul de a nu redeschide linia de credit pentru perioada convenită constituie o nerespectare a hotărârii ce constituie titlu, sub acest aspect cererea reconvenţională fiind nefondată.
Totodată instanţa reţine că neexecutarea constatată nu este de natură să producă reclamantei daunele interese solicitate, întrucât această sumă potrivit expertizei efectuate în cauză, a fost stabilită pe baza ipotezei achiziţionării de mărfuri în valoare de un milion dolari S.U.A., sumă pe care reclamanta nu o mai putea pretinde, de la pârâte în situaţia redeschiderii liniei de credit ci numai diferenţa de 1.667 dolari S.U.A. faţă de tragerile deja efectuate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, investită cu soluţionarea apelurilor, a invocat din oficiu ca motiv de ordine publică necompetenţa materială a tribunalului de a soluţiona cererile în primă instanţă şi găsind întemeiată excepţia de necompetenţă invocată, prin Decizia comercială nr. 181 din data de 7 aprilie 2006 a admis apelurile declarate de părţi a anulat sentinţa pronunţată de tribunal şi a trimis cauza pentru competentă soluţionare Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5803 alin. (2) C. proc. civ., temei de drept reţinut şi de prima instanţă, astfel că potrivit normei de trimitere, respectiv art. 574 C. proc. civ., competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare, care este judecătoria în circumscripţia căreia se face execuţia, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., iar existenţa cererii reconvenţionale nu este de natură să influenţeze aplicarea normelor legale incidente în cauză, faţă de dispoziţiile art. 120 alin. (1) C. proc. civ. care instituie o prorogare legală de competenţă.
În contra acestei decizii a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC G.D.F.R. SRL, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru soluţionare.
Recurenta a susţinut că şi-a întemeiat pretenţiile pe prevederile art. 580 C. proc. civ. care prevede obligarea debitorului la daune interese, şi ale art. 998 şi art. 1082 C. civ., referitoare la acordarea de despăgubiri. Or, faţă de cuantumul pretenţiilor, competenţa revine tribunalului, ca instanţă de drept comun.
Prin Decizia 4066 din 8 decembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul, a casat Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului.
S-a reţinut de către instanţa supremă, că instanţa de apel a aplicat greşit legea sub aspectul competenţei materiale.
Că, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. dar şi ale art. 998 şi art. 1082 C. civ.
Titlu executoriu, sentinţa civilă nr. 1638/2001 a Tribunalului Bucureşti a obligat pârâta de a respecta convenţia de credit din 1998 şi de a efectua plăţile datorate, dar nu conţine niciun element care să permită instanţei de executare stabilirea daunelor produse până la efectuarea plăţilor.
Ca urmare, daunele interese solicitate de reclamantă în valoare de 1.500 euro/zi întârziere, în sumă de 56.250.000 lei, califică acţiunea ca fiind de drept comun, supusă regulilor de competenţă prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., respectiv, competenţa în primă instanţă a tribunalului, faţă de valoarea pretenţiilor, cum bine s-a judecat fondul, astfel că, Curtea de Apel Bucureşti, corect a fost sesizată cu judecarea apelurilor reclamantei şi pârâtei.
În soluţionarea apelurilor, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 157 din 20 martie 2007 le-a respins ca nefondate.
Instanţa a reţinut că întemeiat s-a respins acţiunea pentru daune interese cominatorii, prin care se urmăreşte constrângerea debitorului de a efectua o plată, pentru care se datorează dobânzi în caz de neexecutare.
S-a reţinut ca neîntemeiat şi apelul pârâtei - reclamante, întrucât cererea „să se constate că banca a respectat convenţia de credit din 1998" este în realitate nu o cerere, ci o apărare care pune în discuţie probleme de fond, ce au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii nr. 1638/2001 – titlu executoriu invocat.
Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.
Recurenta reclamantă - pârâtă SC G.D.F.R. SRL Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulând următoarele critici:
- temeiul juridic îl reprezintă art. 5803 C. proc. civ., constrângerea debitorului unei obligaţii de a face prin obligarea la plata daunelor interese echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei, conform art. 998 şi art. 1082 C. civ.;
- greşit instanţa de apel a reţinut că pentru constrângerea debitorului trebuiau solicitate dobânzi pentru întârziere în executare.
Recurenta pârâtă - reclamantă, A.V.A.S. Bucureşti prin recurs a susţinut că greşit i s-a respins cererea reconvenţională, întrucât instanţa urma să constate că şi-a îndeplinit – prin antecesoarea B.C.R. SA – obligaţia prevăzută în titlu executoriu.
Expertiza dispusă în dosarul de fond în care s-a pronunţat sentinţa nr. 1683 din 2 martie 2001, a concluzionat că reclamanta a utilizat din totalul liniei de credit de 1.000.000 dolari S.U.A. suma de 998.333 dolari S.U.A. până la 13 noiembrie 1998, iar pentru nerespectarea în termen a obligaţiilor băncii s-au admis pretenţiile de daune interese în sumă de 217.407 dolari S.U.A., sumă achitată reclamantei.
Înalta Curte, analizând recursurile declarate în cauză, reţine următoarele:
Acţiunea reclamantei priveşte daune interese în sumă de 56.250.000 lei (echivalent a 1.500 euro/zi) pentru întârzierea punerii în executare, începând cu 8 octombrie 2001 a titlului executor – sentinţa Tribunalului Bucureşti nr. 1638 din 2 martie 2001, pronunţată în dosarul nr. 6382/1999 – prin care pârâta A.V.A.S., prin antecesoarea B.C.R. SA a fost obligată la respectarea convenţiei de credit din 1998.
Temeiul cererii este art. 5803 C. proc. civ. şi art. 998 şi art. 1082 C. civ.
Se reţine că, art. 5803 alin. (2) C. proc. civ. prevede că pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute în alin. (1) – obligaţia de a face – creditorul poate cere obligarea debitorului la daune interese pe zi întârziere [art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.].
În stabilirea daunelor interese, condiţiile sunt cele prevăzute de Codul civil.
Ca urmare, pentru ca debitorul să poată fi condamnat la daune interese, trebuie ca neexecutarea să fi pricinuit creditorului o pagubă (art. 1082 C. civ.).
Obligaţia de a face dovada prejudiciului revine creditorului.
Or, în speţă, creditoarea reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului solicitat, de 56.250.000 lei.
Prin titlu executor invocat, sentinţa nr. 1638 din 2 martie 2001, pârâta a fost obligată, la plata sumei de 217.407 dolari S.U.A. prejudiciu cauzat reclamantei prin nerespectarea liniei de credit convenită de părţi, sumă achitată reclamantei.
Este adevărat că prin sentinţa menţionată pârâta a fost obligată să respecte convenţia de credit şi să efectueze plăţile datorate, dar nu s-a făcut dovada că această obligaţie de a face, nu a fost respectată şi că, prin aceasta, s-au adus prejudicii reclamantei în suma pretinsă de 56.250.000 lei.
În ce priveşte referirea Curţii de Apel la dreptul reclamantei la plata de dobânzi această motivare priveşte o variantă în sancţionarea debitoarei care nu a fost cerută în adevăr, de reclamantă, dar instanţa a motivat soluţia şi pe art. 998 şi art. 1082 C. civ.
Aşa fiind, întemeiat instanţa de fond şi apel au respins pretenţiile ca nefondate.
Privitor la recursul pârâtei, A.V.A.S. Bucureşti:
Cererea acestei părţi în sensul de a se constata că antecesoarea B.C.R. SA şi-a îndeplinit obligaţia de a face din titlu executoriu, întemeiat a fost respinsă la fond şi apel.
Aceasta întrucât o atare cerere priveşte modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de părţi prin convenţia de credit, şi a fost analizată în dosarul de fond în care s-a pronunţat titlu executor invocat în cauză, sentinţa nr. 1683/2001.
Aşa fiind hotărârea atacată fiind temeinică şi legală, recursurile urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC G.D.F.R. SRL Bucureşti şi pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 157 din 20 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 636/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 643/2008. Comercial → |
|---|
