ICCJ. Decizia nr. 649/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 649/2008
Dosar nr. 2754/85/2006
Şedinţa publică din 20 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 399 din 14 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 2745/85/2006 s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Dumbrăveni prin care a solicitat obligarea pârâtei SC H. SRL la plata sumei de 137.145,12 lei reprezentând contravaloarea facturii din 16 august 2006 şi suma de 4.662,93 lei cu titlu de penalităţi de întârziere de 0,1 % pe zi calculate conform art. 81 din contractul de vânzare – cumpărare din 21 martie 2006 pentru perioada 26 august 2006 - 29 septembrie 2006, precum şi acţiunea reconvenţională a pârâtei prin care a solicitat să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în ce priveşte acţiunea principală, că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare din data de 21 martie 2006. Potrivit art. 2.1., cumpărătorul acceptă să cumpere şi să preia în totalitate iar vânzătorul să vândă integral şi să livreze:
- 500 tone ţeavă rezultă din desfiinţarea sistemului de susţinere a plantaţiei de hamei,
- deşeu sârmă ce va rezulta din dezafectarea/dezmembrarea sistemelor de susţinere a plantaţiilor de hamei.
Contractul a intrat în vigoare la data de 21 martie 2006 şi a fost valabil până la data de 31 iulie 2006. La art. 4 din contract, părţile au convenit de comun acord că preţul ţevii rezultate din desfiinţarea sistemului de susţinere a plantaţiei de hamei va fi de 0,50 lei ron/kg plus T.V.A, iar a deşeului de sârmă de 0,35 lei ron. Ca modalitate de plată a preţului, acestea au convenit să se efectueze la ridicarea mărfii cu O.P. sau B.O.; garanţie filă C.E.C. pentru suma de 50.000 lei ron, care va fi executată în caz de neplată. Deşeurile de sârmă urmau să fie achitate de către cumpărător în avans sau cu fila C.E.C., cu respectarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 73/2000, la fiecare livrare, în baza facturii emisă de către vânzător.
Părţile au încheiat la data de 13 iunie 2006 şi un proces - verbal de predare - primire de natura unui contract de depozit prin care acestea au convenit ca un număr de 2.095 de ţevi de susţinere să treacă în custodia pârâtei.
Pe parcursul derulării raporturilor comerciale, pe baza bonurilor de cântar, reclamanta a livrat pârâtei o cantitate de 75.627 kg fier din marfa contractată. Reclamanta a emis mai multe facturi acceptate de pârâtă la plată şi achitate prin intermediul unor chitanţe.
La data de 16 august 2006, reclamanta emite factura fiscală în sumă de 137.145,12 lei reprezentând contravaloarea cantităţii de 230.496 kg ţeavă rezultată din sistemul de susţinere a plantaţiei de hamei. Factura a fost expediată de reclamantă pârâtei prin poştă. Pârâta a refuzat plata sumei considerând că aceasta a fost efectuată în numerar la casieria societăţii reclamante. Pârâta nu a depus înscrisuri doveditoare în acest sens.
S-a reţinut faţă de starea de fapt menţionată, că factura din 16 august 2006 emisă de reclamantă nu are acoperire în realitate raporturilor derulate între părţi iar pe de altă parte, factura menţionată nu îndeplineşte cerinţele formale ale Legii nr. 82/1991, republicată, astfel încât nu poate contribui un mijloc de probă întrucât nu poate constitui un mijloc de probă în contextul art. 46 C. com. Factura nu a fost acceptată de pârâtă şi reclamanta nu a depus în probaţiune acte din care să rezulte livrarea efectivă către pârâtă a cantităţii de 230.496 kg aferentă efectuării.
Cât priveşte penalităţile de întârziere s-a apreciat că nu pot fi acordate din cauza incertitudinii care afectează creanţa principală astfel cum s-au arătat dar şi faţă de împrejurarea că penalităţile nu puteau fi calculate după data expirării contractului.
Cererea reconvenţională, prin care se solicită a se constata de către instanţă inexistenţa datoriei pârâtei, a fost respinsă ca inadmisibilă, pârâta având la dispoziţie posibilitatea de a se apăra prin întâmpinare împotriva pretenţiilor reclamantei.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta solicitând modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 35 din 29 iunie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SA solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârilor atacate în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost formulată.
În recursul său reclamanta invocă, la modul general, prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., după care susţine că „atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel a reţinut în mod cu totul eronat şi fără nici un sens următoarele", în esenţă:
- procesul - verbal prin care s-a predat spre valorificare cantitatea de 2.095 ţevi metalice nu are forţă probantă, cu toate că există la dosar şi declaraţiile unor martori care întăresc faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
- contractul de vânzare - cumpărare din 2006 a expirat la 31 iulie 2006 iar factura fiscală a fost emisă de reclamantă la 16 august 2006, după expirarea contractului, deşi factura este una legală, emisă în baza obligaţiilor contractuale şi comunicată pârâtei, care, cu rea credinţă a refuzat să o semneze;
- factura pe care reclamanta îşi întemeiază acţiunea nu e o factură legală deoarece nu a fost acceptată la plată, or fiind emisă în baza unui contract nu mai era necesar să fie acceptată la plată;
- reclamanta nu a depus în probaţiune înscrisuri doveditoare de livrare a cantităţii de fier a cărei valoare se solicită prin acţiune, or depunerea acestor documente nu avea nicio relevanţă deoarece a dovedit cu înscrisuri şi martori faptul că şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale;
- penalităţile solicitate de reclamantă nu pot fi acordate în baza unei facturi neacceptate şi a unui contract expirat or „este inadmisibil modul în care instanţa face consideraţii asupra facturii" emise dar „ignoră absolut toate probele".
În continuarea recursului său reclamanta mai susţine că „în încercarea de a întări motivarea instanţei de fond şi de a menţine soluţia acesteia, instanţa de apel vine în completare cu alte motivări, lipsite de logică" şi care ar fi, în esenţă, următoarele:
- dacă părţile ar fi înţeles că prin procesul - verbal de predare - primire a ţevii „se realizează efectiv predarea cantităţii de fier vechi şi transferul proprietăţii ar fi lipsită de logică cântărirea ulterioară" or cântărirea era necesară întrucât preţul stabilit prin contract a fost raportat la kilogram;
- prin art. 6 lit. d) din contract reclamanta avea obligaţia să asigure paza materialelor până la ridicarea lor de către pârâtă or obligaţia de pază revenea pârâtei în calitate de custode, or, odată cu predarea ţevilor spre tăiere vânzătorul nu mai are calitatea de custode; aceasta revenind cumpărătorului, argumentaţie întărită şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. „Este foarte evident că toate aspectele probatorii coroborate, conduc la faptul că noi, în calitate de vânzători ne-am îndeplinit obligaţia contractuală" şi „de asemenea este foarte evident faptul că după primirea cantităţii de 2.095 ţeavă metalică, pârâta a avut în totalitate controlul asupra acestora".
Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Aşa cum rezultă, cu evidenţă, chiar şi din rezumatul motivelor invocate de reclamantă, acestea vizează aproape în exclusivitate aspecte ce ţin de aprecierea probelor administrate în cauză, aspecte ce nu pot fi încadrate în niciunul din motivele limitativ şi expres prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. şi care deci, nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului.
În ceea ce priveşte forţa probantă a facturii emise de reclamantă instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, respectiv a art. 46 C. com., potrivit căruia doar factura acceptată la plată poate constitui probă în materie comercială.
Problema pazei juridice a bunurilor nu poate fi luată în discuţie atât timp cât instanţele au reţinut în cadrul stabilirii stării de fapt – care nu poate fi examinată în recurs – că reclamanta nu a putut dovedi cu mijloace legale de probă că a predat intimatei - pârâte cantitatea de ţeavă a cărei contravaloare a pretins-o.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA Dumbrăveni împotriva deciziei nr. 35/A din 29 iunie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 646/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 653/2008. Comercial → |
|---|
