ICCJ. Decizia nr. 784/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 784/2008
Dosar nr. 25080/2/2005
Şedinţa publică din 27 februarie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că,
Prin sentinţa civilă nr. 8016 din 2 noiembrie 2004, pronunţată în dosarul 11853/2004, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere disp. art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., art. 159 pct. 2 cu art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în determinarea obiectului cererii şi a câtimii acestuia fiind avute în vedere atât debitul principal cât şi penalităţile de întârziere.
După declinare cauza a fost înregistrată sub nr. 12595/2004.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia prematurităţii cererii, întrucât nu au fost respectate cerinţele art. 7201 C. proc. civ., reclamanta nu a indicat data stabilită pentru întâlnirea părţilor în convocarea la conciliere; pe fondul litigiului s-a solicitat respingerea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere potrivit termenilor contractului pârâta a notificat că înţelege să achite debitul restant prin compensare, reclamanta refuzând această modalitate de plată, astfel că nu poate fi reţinută în sarcina sa o culpă în executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.
Prin încheierea de la 16 martie 2005, instanţa de fond a respins excepţia prematurităţii ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 2320 din 18 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 12595/2004 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 2.646.192.449 lei reprezentând 977.121.909 lei contravaloare marfă şi 1.669.070.540 lei - penalităţi de întârziere; cu cheltuieli de judecată 74.913.850 lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că potrivit clauzelor contractuale creditorul nu este obligat a accepta plata prin compensare decât în cazul în care valoarea procesului - verbal de compensare acoperă contravaloarea mai multor facturi iar finalizarea compensării se realizează în termenul de scadenţă de 30 de zile de la data emiterii primei facturi, condiţii ce nu au fost întrunite în cauză.
S-a apreciat că neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată se datorează culpei pârâtei.
A fost respinsă apărarea pârâtei întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 întrucât dispoziţiile nu sunt întrunite contractului încheiat anterior intrării în vigoare a prevederilor legale.
Prin Decizia nr. 144/R din 20 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, se admite apelul formulat de apelanta SC B.A.D.M. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 2320 din 18 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, în dosarul nr. 12595/2004, în contradictoriu cu intimata SC V. SA, se schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că se reduce cuantumul penalităţilor de întârziere la care a fost obligată pârâta la suma de 977.121.909 lei şi corespunzător, şi cuantumul sumei stabilite în sarcina sa cu titlu de cheltuieli de judecată - la 62.430.550 lei şi sunt menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a apreciat cu privire la excepţia prematurităţii reiterate de către apelanta - pârâtă, ca fiind temeinică soluţia instanţei de fond deoarece, reclamanta, cu respectarea procedurii reglementată prin art. 7201 C. proc. civ. a convocat pârâta la conciliere - adresa din 5 mai 2004.
Este adevărat că din cuprinsul adresei nu rezultă data stabilită pentru întâlnirea părţilor, însă pârâta a răspuns prin adresa din 10 mai 2004, a recunoscut debitul datorat propunând achitarea parţială a acestuia prin compensarea sumei de 351.729.252 lei. În consecinţă în conformitate cu dispozițiile art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., la data de 27 septembrie 2004, data sesizării instanţei - termenul de 30 de zile de la data primirii convocării era împlinit; de asemenea, refuzul reclamantei de a accepta plata prin compensare a făcut imposibilă concilierea. Astfel că în mod corect instanţa de fond apreciind întrunite cerinţele art. 7201 C. proc. civ. şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ. a respins excepţia prematurităţii ca nefondată.
Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, Curtea de Apel a constatat că, din interpretarea clauzelor contractuale art. 6 vânzătorul poate accepta plata prin compensare deşi dacă valoarea procesului - verbal de compensare poate acoperi contravaloarea mai multor facturi şi finalizarea compensării se realizează în termenul scadent de 30 de zile de la data emiterii primei facturi luată în calcul în procesul-verbal de compensare.
Or, din nota de calcul a rezultat că facturile a căror contravaloare nu a fost achitată integral au fost emise la 26 mai 2003; 9 iunie 2003; 12 iulie 2003; 13 iunie 2003 condiţii în care propunerea de plată prin compensare adusă la cunoştinţa reclamantei prin notificarea din 8 mai 2004 nu întruneşte cerinţele impuse prin art. 6 din contract "finalizarea compensării se va realiza în termenul de scadenţă de 30 de zile de la data emiterii primei facturi luată în calcul în procesul de compensare".
Instanţa de control judiciar a considerat că refuzul reclamantei de a accepta plata prin compensare, este justificat, iar culpa în neexecutarea în termenul scadent a obligaţiei de plată revin debitoarei şi că în speţă nu sunt incidente dispozițiile art. 1144 C. civ. întrucât plata prin compensare opera prin convenţia părţilor în termenii conveniţi de către acestea şi în consecinţă, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din contract pentru fiecare zi de întârziere a plăţilor debitoarea datorează penalităţi de 0,4% zi întârziere care, însă au fost calculate conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 conform actului adiţional din 2003 la contractul din 2002 aceste dispoziţii completând convenţia pârtilor. În consecinţă, întrucât potrivit dispozițiilor sus amintite totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul, a fost pronunţată soluţia de mai sus.
Împotriva deciziei menţionate a formulat recurs pârâta SC B.A.D.M. SA Bucuresti.
Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei prematurităţii, iar pe fond respingerea acţiunii. În subsidiar s-a solicitat respingerea pretenţiilor privitoare la penalităţile contractuale.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a susţinut că Decizia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală deoarece greşit s-a respins excepţia prematurităţii, in speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1027 C. civ., iar penalităţile nu se datorează deoarece recurenta a solicitat compensarea.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivului de recurs invocat şi a criticilor formulate, nu rezultă că instanţa de apel a recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
Susţinerile recurentei privind nelegalitatea respingerii excepţiei prematurităţii acţiunii, nu sunt fondate întrucât, instanţa in mod corect, legal şi motivat, a respins ca neîntemeiata aceasta excepţie.
În respectarea procedurii reglementata de art. 720 indice 1 C. proc. civ., SC V. SA a convocat pârâta la conciliere, omiţând a înscrie data întâlnirii. În urma acestei convocări, recurenta a răspuns prin adresa din 2004, a recunoscut debitul şi a propus achitarea acestuia prin compensare.
În consecinţă, ambele instanţe in mod corect au apreciat ca sunt întrunite cerinţele art. 720 indice 1 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte modalităţile de plata a mărfii, prevăzute in contractul din 2002, instanţa în mod corect a interpretat prevederile art. 6 prin care vânzătorul este cel care poate accepta plata prin compensare in condiţiile stipulate în mod expres.
Având în vedere că la datele la care s-a propus compensarea debitului, termenul de 30 de zile era împlinit, SC V. SA în mod justificat a refuzat aceasta modalitate de stingere a debitului. Susţinerile recurentei referitoare la faptul ca au fost acceptate alte plăţi prin compensare iar ordinele de compensare erau încheiate după 30 zile de la data emiterii primei facturi, nu au relevantă în speţă, întrucât numai prevederea contractuală din art. 6 obligă părţile.
Fata de cele menţionate, se constată ca in speţa nu sunt incidente prevederile art. 1027 C. civ., instanţa de fond si de apel in mod corect apreciind că, SC V. SA – vanzatorul - avea posibilitatea, şi nu obligaţia, să accepte plata prin compensare, daca erau îndeplinite cele doua condiţii stipulate in contract.
În ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata sumei de 977.121.909 lei cu titlu de penalităţi, în baza art. 6 din contractul din 2002, în mod întemeiat acestea au fost acordate de către instantele de fond si de apel. Susţinerile recurentei referitoare la faptul ca nu datorează penalităţi nu sunt întemeiate, întrucât în contract au fost stipulate pentru fiecare zi de întârziere a plaţilor, penalităţi de 0,4%/zi din valoarea facturilor neachitate. Ca urmare, cumpărătorul (pârâta) datorează penalităţi de 0,4%/zi întârziere din valoarea facturilor neachitate, insa acestea au fost acordate în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, aceste dispoziţii completând contractul si actul adiţional din 2003.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, se va respinge recursul declarat de SC B.A.D.M. SA Bucuresti împotriva deciziei nr. 931 din 25 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC B.A.D.M. SA Bucuresti împotriva deciziei nr. 144/R din 20 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 779/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 958/2008. Comercial → |
|---|
