ICCJ. Decizia nr. 788/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 788/2008
Dosar nr. 11720/1/2006
Şedinţa publică din 28 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 926 din 29 iunie 2005 pronunţată în dosar nr. 1860/2005 al Tribunalului Arad, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a respins, ca nefondată, acţiunea precizată formulată de reclamantul C.P. împotriva pârâţilor SC P.P. SRL Arad, C.C., C.F. şi O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului adiţional atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001, a procurii şi a rezoluţiei nr. 578/2002 a O.R.C. Bihor.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin procura specială din 16 iunie 2001 dată şi semnată în faţa notarului în California reclamantul C.P. l-a mandatat pe pârâtul C.D. ca în numele său şi pentru sine să cesioneze cu titlu gratuit părţile sociale deţinute la SC P.P. SRL către pârâţii C.C. şi C.F. şi să efectueze orice act necesar pentru perfectarea cesiunii şi înregistrarea la O.R.C. şi la organele fiscale. În consecinţă, la adunarea generală a acţionarilor pârâtei SC P.P. SRL din 16 iulie 2001 s-a adoptat o hotărâre prin care s-a modificat actul constitutiv al societăţii prin retragerea reclamantului şi cesionarea părţilor sociale către cei doi pârâţi. Acest act adiţional atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001 de avocat a fost menţionat la O.R.C. prin rezoluţia nr. 5781/2002 şi ulterior pârâţii au decis mutarea sediului societăţii în Arad, încheind în acest sens actul adiţional atestat sub nr. 83 din 1 iulie 2003, menţionat la O.R.C. prin încheierea nr. 22655/2003 a judecătorului delegat şi respectiv nr. 7420 din 16 decembrie 2003 prin care s-a înmatriculat SC P.P. SRL Arad. Apoi, prin hotărârea din 31 martie 2004 pârâtul C.C. şi-a cesionat părţile sociale noului asociat cooptat în societate, C.F. întocmind în acest sens actul adiţional atestat de avocat sub nr. 38 din 31 martie 2004 şi menţionat la O.R.C. prin încheierea nr. 3746 din 7 aprilie 2004 a judecătorului delegat.
Raportat la această stare de fapt, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantului de a se constata nulitatea absolută a procurii speciale din 16 iunie 2001 pentru lipsa apostilei prevăzute de C.H. din 1961 este neîntemeiată deoarece prin îndeplinirea acestei formalităţi este atestată existenţa organului îndreptăţit să autentifice actul, autenticitatea sigiliului şi a ştampilei, fiind lipsită de relevanţă sub aspectul valabilităţii actului.
În privinţa valabilităţii procurii speciale raportat la prevederile Legii nr. 36/1995, tribunalul a apreciat că nu se poate pronunţa deoarece actul a fost întocmit pe teritoriul S.U.A., astfel încât sunt incidente prevederile art. 69 şi 71 din Legea nr. 105/1992, oricum această procură a fost luată în considerare la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor deoarece art. 13 şi 4 alin. (3) din OUG 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea comercianţilor nu prevede întocmirea actelor adiţionale de cesiune a părţilor sociale, în formă autentică.
De asemenea, şi susţinerea reclamantului în sensul că Rezoluţia nr. 5781/2002 a directorului O.R.C. este emisă de un organ necompetent a fost respinsă, ca nefondată, cu motivarea că actul adiţional a fost redactat şi atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2001 iar la acea dată, conform art. 6 din Legea nr. 26/2001 competenţa efectuării acestor înregistrări revenea în egală măsură judecătorului delegat şi directorului oficiului registrului.
Apelul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 130 din 29 mai 2006 pronunţată în dosar nr. 10224/2006 al Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a respins criticile formulate, reţinând în baza aceloraşi temeiuri de drept arătate de primă instanţă că actele adiţionale a căror nulitate s-a cerut a se constata nu trebuiau, în cazul cesiunii părţilor sociale, să fie întocmite în formă autentică, şi prin urmare nici procura în temeiul căreia s-au încheiat nu era supusă acestei formalităţi. De altfel, existenţa acestei procuri nu a fost contestată de niciuna dintre părţi la data încheierii actului adiţional nr. 28 din 18 iulie 2002, situaţie în care manifestarea de voinţă a mandantului C.P. în vederea cesiunii părţilor sociale şi-a produs efectele chiar şi în lipsa autentificării. În consecinţă, nefiind cerută forma autentică a procurii nu se impune nici aplicarea apostilei prevăzute de C.H. din 1961, formalitate care oricum se putea îndeplini numai la cererea reclamantului, care nu s-a manifestat în acest sens, motiv pentru care invocă abuziv lipsa apostilei.
Referitor la critica privind necompetenţa directorului O.R.C. Bihor, curtea de apel, ca şi prima instanţă a reţinut că potrivit art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în redactarea în vigoare de la data efectuării menţiunii contestate, prevede competenţa judecătorului delegat pentru efectuarea anumitor menţiuni, printre care nu se regăseşte şi aceea privind cesiunea părţilor sociale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.P. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că, contrar celor reţinute de instanţa de apel actul adiţional prin care s-au cesionat părţile sociale trebuia să fie încheiat în formă autentică deoarece transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, prin urmare, fiind în realitate o donaţie, forma autentică era obligatorie, potrivit art. 813 C. civ., prevederi a căror aplicabilitate nu poate fi înlăturată prin invocarea OUG 76/2001 şi Normele Metodologice nr. P 608-773/1998.
De asemenea, arată recurentul au fost încălcate şi prevederile OG 66/1999 referitoare la supralegalizarea şi apostilarea actelor emise în state străine, deoarece actul de cesiune, ca act de donaţie trebuia sub sancţiunea nulităţii să îmbrace forma autentică şi prin urmare şi mandatul dat pentru încheierea acestui act era supus îndeplinirii aceleiaşi formalităţi. Dat fiind faptul că, în realitate, procura transmisă era doar un proiect de act, pe baza căruia urmau să fie purtate discuţii între părţi şi în lipsa intenţiei reale de a cesiona părţile sociale precum şi a formei prevăzute de lege, acest act nu putea produce efecte juridice, cu atât mai mult cu cât au fost încălcate şi prevederile Legii nr. 36/1995.
Ultima critică, vizează respingerea motivului de apel constând în necompetenţa directorului O.R.C. Bihor în emiterea rezoluţiei nr. 5781 din 17 mai 2002, fără analizarea apărărilor formulate, în condiţiile în care nelegalitatea actului adiţional atestat sub nr. 28 din 18 iulie 2002 are drept efect nulitatea tuturor actelor adiţionale înregistrărilor ulterioare la O.R.C., deoarece au fost făcute de persoane care nu au dobândit legal calitatea de asociaţi.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., curtea constată că este nefondat.
Astfel, primul motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece după cum corect au reţinut şi instanţele anterioare, regimul juridic al cesiunii părţilor sociale este supus reglementărilor speciale cuprinse în OUG nr. 76/2001, art. 13 şi art. 4 alin. (3) privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor şi ale art. 64 alin. (2) din Normele metodologice P/608-773/1998 privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, în redactarea în vigoare la momentul încheierii actului contestat, conform cărora actul adiţional care cuprinde cesiunea părţilor sociale se încheie sub forma actului sub semnătură privată, cu excepţia cazurilor expres prevăzute la art. 13 din OUG nr. 76/2001, şi anume dacă se aduce aport la capitalul social un teren, dacă unul dintre asociaţi răspunde nelimitat şi dacă societatea pe acţiuni s-a constituit prin subscripţie publică. Din analiza dispoziţiilor legale speciale aplicabile materiei, rezultă că actul de cesiune a părţilor sociale, chiar cu titlu gratuit, nefiind menţionată printre excepţiile de la încheierea actului sub semnătură privată, nu trebuie să îmbrace pentru validitate, forma autentică. În consecinţă, de vreme ce legea specială nu pretinde îndeplinirea acestei formalităţi, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile comune în materie cuprinse în prevederile art. 813 C. civ., întrucât dispoziţiile speciale au un caracter derogator.
Pe cale de consecinţă, nici cerinţa supralegalizării procurii speciale în temeiul căreia s-a încheiat actul adiţional nu trebuia îndeplinită, în considerarea faptului, corect reţinut de ambele instanţe, că această formalitate, atestă în sensul art. 2 şi 5 din C.H. din 1961, veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului, sau, după caz identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act, apostila fiind eliberată la cererea semnatarului actului, în speţă a reclamantului. În realitate, recurentul nu contestă niciunul dintre aceste elemente, susţinând însă constant că aplicarea apostilei, rezultă din prevederile OG nr. 66/1999 şi este necesară pentru a produce efecte juridice în România. Or, apostila este un element de opozabilitate între autorităţile publice ale statelor părţi ale convenţiei, nu între particulari, prin urmare supralegalizarea nu are consecinţe asupra valabilităţi procurii, care, după cum s-a arătat nu trebuia întocmit în formă autentică, deoarece nici actul pentru încheierea căruia a fost dată nu se impunea a fi încheiat într-o atare formă.
La fel de neîntemeiată este şi ultima critică, în condiţiile în care instanţa de apel a înlăturat, contrar celor susţinute de recurent, criticile referitoare la necompetenţa directorului O.R.C. Bihor în emiterea rezoluţiei atacate, cu motivarea că potrivit art. 199 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare la data efectuării menţiunii, competenţa judecătorului este în mod expres, şi limitativ, prevăzută pentru efectuarea anumitor înregistrări, printre care nu este menţionată şi aceea referitoare la cesiunea părţilor sociale.
În concluzie, reţinând că recurentul interpretând eronat dispoziţiile legale anterior menţionate, formulează critici nefondate, recursul va fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.P. împotriva deciziei nr. 130 din 29 mai 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, contencios administrativ ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 752/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 791/2008. Comercial → |
|---|
