ICCJ. Decizia nr. 791/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 791/2008
Dosar nr. 25215/3/2004
Şedinţa publică din 28 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2125 din 18 aprilie 2006 pronunţată în dosar nr. 25215/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a admis acţiunea modificată şi precizată formulată de reclamanta SC O.N.T.C. SA Bucureşti împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 2.058.102,66 Euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, la 1.626.070,26 Euro cu titlu de dobândă pentru perioada 2 martie 1992 – 31 august 2005 în echivalent în lei din ziua plăţii precum şi la plata dobânzii de 6 % pe an aferentă sumei de 2.058.102,66 Euro începând cu data de 1 septembrie 2005 şi până la achitarea integrală a sumei către reclamantă. Totodată, s-a respins acţiunea precizată faţă de pârâţii B.C.R. SA Bucureşti, SC A.T. SA prin lichidator judiciar SC L.C. SRL Braşov şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor Publice şi s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SC R. SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL fiind respinsă acţiunea reclamantei ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 7 aprilie 1990, Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului Turismului, avizată de Ministerul Economiei Naţionale pentru suplimentarea planului valutar al Ministerului Turismului cu 7 milioane dolari S.U.A. în vederea achiziţionării unui număr de 30 autocare pentru I.T.T.A., devenită ulterior SC R. SA.
În acest scop pârâta SC A.T. SA (fosta U.A.T.) în calitate de comisionar pentru comitenta şi beneficiara importului SC R. SA şi partenerul extern F.I. Italia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4 din 25 aprilie 1990, în valoare totală de 11.111.000 mărci germane, preţul urmând să fie achitat prin plata unui avans de 15 %, iar diferenţa în 10 rate la fiecare 6 luni. În consecinţă, la data de 27 aprilie 1990, M.C.E.C.E.I. – D.P.I. - Sector Import pentru Investiţii transmite Ministerului Turismului sarcina de plan nr. 41/4845 prin care s-a înscris în plan U.A. cu 6.600.000 dolari S.U.A., societatea întocmind la 4 mai 1990 cererea pentru autorizaţia de import nr. S/03823.
În derularea operaţiunilor de plată a fost abilitată B.R.C.E. – B.R.C.E. care la solicitarea vânzătorului italian a emis garanţia bancară nr. 36/9/10731/1990 pentru 85 % din preţul bunurilor vândute, plus dobânda. Plata preţului a fost, de asemenea, garantată prin scrisoarea de garanţie nr. 22/1378 emisă la 11 iulie 1990 de O.N.T.C., care se obligă să asigure finanţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990 în cazul în bare beneficiarul U.A. nu va respecta obligaţiile de plată a preţului sau creditul angajat, răspunderea garantului urmând a fi activată la prima solicitare scrisă a B.R.C.E. din care să rezulte că beneficiarul nu şi-a respectat propriile obligaţii de plată.
Referitor la modul de desfăşurare a raporturilor contractuale, tribunalul a arătat, în baza expertizelor efectuate în cauză, că cele 30 de autocare au fost importate în două tranşe, litigiul fiind declanşat de împrejurarea că B.R.C.E. a debitat direct conturile reclamantei în temeiul calităţii acestuia de garant al beneficiarului importului SC R. SA, pentru primele 4 rate şi ulterior introducerii acţiunii pentru celelalte rate, deşi reclamanta era garant alături de B.R.C.E., suma totală fiind de 2.059.102,66 Euro, respectiv echivalentul sumei de 4.025.289,32 mărci germane compuse din contravaloare rate, comisioane şi dobânzi bancare.
În aceste condiţii, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei ce va fi găsită în culpă la repararea prejudiciului cauzat în acest mod, este justificată pe temeiul răspunderii contractuale, întrucât B.R.C.E. a încălcat condiţiile contractuale rezultând din scrisoarea de garanţie nr. 22/1990. Sub acest aspect, prima instanţă, arată că deşi reclamanta ca urmare a modificării acţiunii, în rejudecare după mai multe cicluri procesuale a precizat acest temei de drept, nu au fost încălcate prevederile art. 132 C. proc. civ., care oricum au caracter dispozitiv, deoarece pârâţii nu s-au opus acestei modificări.
În consecinţă, având în vedere specificul derulării raporturilor comerciale cu partenerii externi în perioada 1990, faptul că B.R.C.E. era singura bancă autorizată să efectueze plăţi externe şi ţinând cont de împrejurarea esenţială că aceasta a debitat contul reclamantei, care avea doar calitatea de fidejusor, deşi debitorul SC A.T. SA avea disponibil în cont la data ratelor scadente, a fost admisă acţiunea în sensul obligării A.V.A.S., în calitate de continuatoare a B.R.C.E., conform OG nr. 39/1999, OUG nr. 18/2004 modificată prin OUG nr. 85/2004, la plata sumelor anterior menţionate, precum şi a dobânzilor aferente. De asemenea, a fost avut în vedere şi faptul că reclamanta a precizat că îşi menţine pretenţiile doar faţă de această pârâtă. Angajarea răspunderii contractuale este justificată prin natura contractuală a garanţiei, fidejusorul obligându-se să plătească la prima solicitare scrisă a B.R.C.E., dacă debitorul principal nu-şi execută obligaţiile de plată, raportat la prevederile art. 969 şi 970 C. civ., în condiţiile în care banca a omis să formuleze solicitarea respectivă.
De asemenea, au fost încălcate în acest mod şi condiţiile stabilite prin Regulile Uniforme privind garanţiile la cerere emise de C.C.I. Paris - Publicaţia nr. 325, în vigoare la data emiterii scrisorii de garanţie nr. 22/1990, în sensul că beneficiarul era obligat să prezinte o declaraţie privind cererea sa, însoţită de o hotărâre judecătorească sau arbitrală, fie aprobarea scrisă a ordonatorului referitoare la cerere şi la suma acesteia condiţii care nu au fost respectate.
În ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, tribunalul, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de acesta, cu motivarea că la data naşterii raporturilor juridice deduse judecăţii acesta era forul tutelar al I.T.T.A. (actuala SC R.) şi al O.N.T., a respins şi pe fond cererea, deoarece a fost reţinută doar culpa B.R.C.E. soluţie faţă de care s-a respins şi cererea de intervenţie accesorie, formulată de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru aceleaşi considerente a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA, iar în privinţa pârâtei SC R. SA a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, întrucât aceasta a fost radiată din registrul comerţului.
Prin Decizia comercială nr. 195 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pronunţată în complet de divergenţă, s-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei A.V.A.S. şi ca lipsit de interes cel al reclamantei SC O.N.T.C.
În privinţa apelului declarat de reclamantă, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., instanţa a invocat din oficiu şi a admis excepţia lipsei de interes în formularea acestei căi de atac cu motivarea că, în esenţă, criticile vizează doar considerentele nu soluţia ca atare.
Referitor la apelul pârâtei A.V.A.S., cu majoritate de voturi, curtea de apel a reţinut că deşi greşit prima instanţă a apreciat că reclamanta şi-a modificat temeiul de drept al acţiunii din răspundere delictuală în răspundere contractuală, când în realitate atât prin precizările ulterioare cât şi prin apelul declarat a invocat din nou art. 998, această eroare nu este de natură a determina o altă soluţie, deoarece dezlegarea litigiului în fond, după o lungă perioadă de desfăşurare este corectă.
De asemenea, critica referitoare la calificarea accesoriilor, respectiv a dobânzilor aplicabile debitului principal, ca fiind dobânzi comerciale, a fost înlăturată, ca nefondată, cu motivarea că dobânda comercială are conform OG nr. 9/2000 o componenţă legală.
Reţinând caracterul delictual al răspunderii pârâtei, instanţa de apel a concluzionat că garanţia O.N.T. nr. 22/1990 are un caracter accesoriu în raport cu cea principală, dar nu este supusă regimului garanţiilor independente guvernate de Publicaţia nr. 325 a C.C.I. Paris pentru că acest act normativ îşi limitează sfera de aplicare la garanţiile expres indicate în conţinutul lor ca fiind supuse acestei reglementări, ceea ce în speţă nu este cazul.
În consecinţă, dat fiind faptul că B.R.C.E. a activat garanţia personală emisă de către O.N.T., deşi debitorul principal avea disponibilul în valută necesar, iar raportul de garanţie dintre bancă şi garant a fost executat, răspunderea băncii preluată de A.V.A.S., deriva din nerespectarea obligaţiei B.R.C.E., conform Regulamentului valutar emis de B.N.R., de a asigura regularizarea situaţiei conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului, conduită care se plasează pe tărâmul răspunderii delictuale.
Conform opiniei separate, temeiul răspunderii pârâtei este contractual şi motivat de existenţa în contul pârâtei SC A.T. SA a sumei de 694.555,0316 Euro, se impune modificarea sentinţei în sensul obligării pârâtei A.V.A.S. la plata acestei sume, în echivalentul în lei precum şi la plata dobânzilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea detaliată a stării de fapt care a generat litigiul, a soluţiilor pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, recurenta invocă faptul că instanţa de apel reţine în considerentele deciziei exprimate cu majoritate de voturi, că ambele forme ale răspunderii civile, contractuale şi delictuale, corespund unei concluzii contrare a celui ţinut să execute o obligaţie, între ele neexistând o deosebire de substanţă. O atare interpretare este eronată deoarece atragerea răspunderii civile se particularizează în funcţie de specificul raportului juridic, condiţiile pentru antrenarea sa fiind de asemenea distincte.
Prin urmare, arată recurenta, în condiţiile în care instanţa de fond, în rejudecare a analizat cauza doar sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor contractuale derivate din garanţia dată de reclamantă, instanţa de apel a concluzionat că nu se poate antrena acest tip de răspundere deoarece garanţia a fost executată şi prin urmare este antrenată răspunderea este delictuală, aspect care nu a putut fi combătut decât prin recursul declarat.
2. De asemenea, greşit instanţa de apel a reţinut că garanţia este executată în condiţiile în care în temeiul garanţiei contul reclamantei a fost debitat doar pentru 6 din cele 20 de rate aferente preţului a cărui plată a fost garantată, ultima rată fiind scadentă în octombrie 1995.
3. O altă critică vizează interpretarea greşită a prevederilor legale referitoare la regularizare, în sensul că contrar celor reţinute de instanţa de apel, actele normative emise în perioada istorică respectivă, HG nr. 9/1991 care a aprobat Regulamentul pentru organizarea activităţilor de piaţă valutară, au stabilit în sarcina agenţilor economici obligaţia de a suporta costurile în valută ale importatorilor din surse proprii iar în cazul în care acestea nu sunt suficiente, prin cumpărarea de valută din fondurile valutare ale statului, ceea ce demonstrează că regularizarea nu opera din oficiu, în sensul că plata preţului pentru importul efectuat nu se aloca gratuit de la fondul centralizat al statului, ci ca urmare a achitării contravalorii în moneda naţională.
În acest context, arată recurenta, deşi SC A.T. SA a solicitat regularizarea, B.N.R. nu a avizat această cerere, împrejurare care rezultă din actele emise de această entitate bancară şi expertiza efectuată în cauză.
4. În privinţa aplicării dispoziţiilor legale referitoare la semnificaţia sarcinii de plan, instanţa de apel a schimbat natura acesteia, susţine recurenta dintr-un act de planificare a operaţiunii de import într-unul de alocare efectivă a unor resurse valutare, cu consecinţa ignorării aspectului esenţial că SC A.T. SA era obligată să-şi asigure valuta necesară pentru plata finanţării externe deoarece prin sarcina de plan doar a fost programată efectuarea operaţiunii de comerţ exterior.
5. Prin ultimul motiv recurenta critică hotărârea sub aspectul greşitei calificări a garanţiei emise de O.N.T.C. ca fiind personală şi accesorie şi nu independentă şi autonomă, reţinând contrar Publicaţiei I.C.C. nr. 325 că de esenţa unei garanţii contractuale ar fi calitatea de bancă a emitentului, care nu exclude celelalte persoane juridice de la posibilitatea emiterii garanţiilor contractuale autonome.
Deşi, conţinutul şi clauzele garanţiei amintite atestă caracterul de garanţie autonomă a angajamentului asumat de garant, fiind prin urmare o contragaranţie care îşi are izvorul în acordul de voinţă al părţilor, rezultat din principiul libertăţii contractuale, totuşi, precizează recurenta, acceptă în subsidiar şi interpretarea conform căreia aceasta este accesorie, ipoteză în care emitentul O.N.T.C. nu poate invoca beneficiul de discuţiune prevăzut de art. 1662 C. civ., deoarece în materie comercială solidaritatea este prezumată conform art. 42 C. com., chiar şi împotriva fidejusorului.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cu precizarea că examinarea criticilor de netemeinicie nu este posibilă, din perspectiv prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea constată că este nefondat respingându-l ca atare.
1. Primul motiv vizând în esenţă înlocuirea de către instanţa de apel a considerentelor specifice atragerii răspunderii civile contractuale, reţinute de tribunal cu cele caracteristice răspunderii civile delictuale, procedeu care a avut drept consecinţă imposibilitatea combaterii argumentelor în baza cărora instanţa de control judiciar a reţinut existenţa acestei din urmă formă a răspunderii civile este contrar realităţii.
Astfel, problema temeiului de drept al acţiunii reclamantei şi respectiv a naturii răspunderii juridice a fost pe larg dezbătută atât în faţa instanţei de fond, care a luat act de modificarea acţiunii, conform art. 132 C. proc. civ. şi în condiţiile în care recurenta nu s-a opus acestei modificări. De asemenea, cererea de aderare la apel, formulată de reclamantă care reproşa tocmai conţinutul greşit al considerentelor sentinţei în sensul reţinerii existenţei răspunderii contractuale, a fost respinsă de instanţa de apel ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes, cu motivarea că din prisma folosului practic urmărit schimbarea hotărârii primei instanţe trebuie interpretată conform art. 293 şi 296 C. civ., în sensul că se urmăreşte o modificare de substanţă adusă dispozitivului hotărârii, concretizată în schimbarea soluţiei propriu-zise şi nu doar a considerentelor avute în vedere de instanţă ala adoptarea sentinţei, după cum reiese din încheierea şedinţei publice din 21 februarie 2007.
Prin urmare, lipsit de temei arată recurenta că nu a avut posibilitatea exprimării unui punct de vedere, hotărârile analizate demonstrând contrariul, mai mult decât atât, prin întâmpinarea depusă şi cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiei puse în discuţie a susţinut inadmisibilitatea cererii de aderare la apel deoarece nu se urmăreşte modificarea hotărârii primei instanţe ci doar a considerentelor. Această conduită procesuală, în instanţele anterioare evidenţiază caracterul formal al criticii.
2. Referitor la cea de a doua critică, curtea reţine că deşi aceasta nu poate fi încadrată strict în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, este fără relevanţă, deoarece chiar dacă ultima rată a cărei plată a fost garantată prin garanţia emisă de O.N.T. era scadentă în octombrie 1995, instanţele au reţinut corect că garanţia a fost executată pentru 6 din cele 20 de rate şi în aceste limite s-a admis acţiunea.
3. Referitor la motivele de recurs menţionate la pct. 3 şi 4, acestea vor fi analizate concomitent deoarece vizează modul de aplicare a unor acte normative emise în anii 1990 - 1991 referitoare la regularizarea plăţilor în valută şi ale sarcinilor de plan specifice perioadei.
Din această perspectivă, în mod corect au reţinut ambele instanţe că în urma propunerii nr. 2/1260 a Ministerului Turismului aprobată de Ministerul Economiei Naţionale, Primul Ministru al României a aprobat, la data de 7 aprilie 1990, suplimentarea planului valutar al Ministerului Turismului cu 7 milioane dolari S.U.A. în scopul achiziţionării a 30 autocare pentru I.T.T.A. (ulterior SC R. SA), această sarcină fiind înscrisă în planul U.A. (ulterior SC A.T. SA) care a întocmit formalităţile pentru autorizaţia de import, banca abilitată în desfăşurarea operaţiunilor de plăţi externe fiind B.R.C.E. – B.C.R.E.
Prin urmare, raportat la mecanismul derulării raporturilor comerciale cu partenerii externi, în epocă, justificat au interpretat instanţele că „sarcina de plan" avea semnificaţia alocării resurselor valutare necesare desfăşurării operaţiunii incluse în planul respectiv, împrejurare care rezultă fără echivoc din faptul că prin nota anterior menţionată s-a aprobat suplimentarea planului cu suma, precizată concret, de 7 milioane dolari S.U.A., motiv pentru care nu poate fi acceptată interpretarea recurentei în sensul că sarcina de plan reprezintă doar o măsură organizatorică menită a asigura resursele necesare finanţării acestei operaţiuni.
În acest sens, corect s-a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor dispoziţiilor Regulamentului valutar emis de B.N.R. conform căruia pentru toate activităţile de comerţ exterior preluate de agenţii economici la înfiinţarea acestora, valuta aferentă operaţiunilor respective, va fi regularizată cu fondul valutar al statului de către B.R.C.E. SA.
De altfel, tocmai în scopul plăţii acestui import s-a aprobat suplimentarea planului valutar în 1990, finanţarea fiind aşa cum s-a menţionat asigurată.
În speţă, regularizarea consta în alimentarea contului garantului cu valuta încasată din fondul valutar al statului, în condiţiile anterior menţionate.
5. În privinţa naturii garanţiei asumate de reclamantă, deşi recurenta acceptă, chiar dacă în subsidiar, teza instanţei de apel conform căreia aceasta este accesorie obligaţiei pe care a garantat-o şi nu se supune regimului garanţiilor independente reglementate de Publicaţia nr. 325 a C.C.I. Paris, precizează că în această ipoteză nu poate fi invocat beneficiul de discuţiune raportat la caracterul prezumat al solidarităţii.
Reţinând caracterul echivoc al acestei critici, curtea o va înlătura în considerarea faptului că deşi este real că în materie comercială solidaritatea este prezumată, în speţă prin obligaţia asumată s-a stabilit că garanţia este activată la prima solicitare a B.R.C.E. din care să reiasă că beneficiarul nu şi-a respectat obligaţiile de plată. Aşadar, corect s-a reţinut de instanţă că în lipsa îndeplinirii acestor condiţii s-a procedat direct la debitarea conturilor garantului, inserarea acestei clauze având semnificaţia înlăturării solidarităţii.
În concluzie, recursul declarat de pârâtă fiind nefondat va fi respins ca atare conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 195 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 788/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 819/2008. Comercial → |
|---|
