ICCJ. Decizia nr. 822/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 822/2008
Dosar nr. 14456/2/2005
Şedinţa publică din 29 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1153 din 10 martie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite acţiunea formulată de reclamanta SC N.I. SA, cu sediul în Bucureşti, sector 5, în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, cu sediul în Bucureşti,sector 4.
Obligă pârâta la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a imobilului situat în Bucureşti, sector 2.
Respinge cererea reconvenţională ca neîntemeiată.
Obligă pârâta la 8.063.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de prim grad a reţinut următoarele:
Prin contractul de leasing imobiliar încheiat la data de 21 iunie 1999 pârâta - locatoare s-a obligat să transmită dreptul de folosinţă şi posesie reclamantei utilizatoare privind spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector 2. Conform art. 3 lit. c) din contract pârâta s-a obligat să respecte la expirarea contractului dreptul de opţiune al utilizatorului care constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului sau restituirea acestuia. De asemenea, potrivit art. 5 termenul utilizării în sistem de leasing imobiliar a fost de 36 de luni cu începere de la data semnării contractului care nu se putea prelungi peste acest termen, deci contractul de leasing expira la data de 21 iunie 2002.
La datele de 24 noiembrie 2000 şi respectiv 21 iunie 2002 reclamanta a comunicat în scris pârâtei intenţia de a achiziţiona imobilul, aceasta comunicând prin adresa din 26 septembrie 2002 că, datorită restanţelor acumulate de reclamantă, nu se poate exercita dreptul de opţiune.
Ulterior primirii acestei adrese, reclamanta a achitat toate sumele indicate de pârâtă, care a refuzat în continuare să încheie contractul de vânzare - cumpărare pe considerentul că reclamanta nu şi-a îndeplinit la timp obligaţiile contractuale.
Clauzele contractuale privind plata redevenţei lunare sunt neclare, întrucât se precizează în art. 7 că aceasta se efectuează lunar în a 5-a zi, fără a se şti dacă este vorba de obligaţii pentru luna în curs sau pentru luna expirată şi fără a se lua în considerare modificarea cuantumului redevenţei generată de rata inflaţiei. În mod concret, pârâta a emis facturi la date diferite, neexistând o practică constantă în acest sens.
În fapt, este vorba de patru facturi care se apreciază că au fost achitate cu întârziere, respectiv din 11 iulie 2000, 25 martie 2002, 30 aprilie 2002 și 5 iulie 2002 care reprezintă diferenţă rată inflaţie (prima şi ultima factură) şi redevenţă plus rată inflaţie (celelalte două, cu privire la care s-a formulat şi cerere de înscriere în fals).
Observându-se că sumele la care se referă aceste facturi nu erau dinainte stabilite şi certe, ele rezultând din aplicarea indicelui de inflaţie, instanţa apreciază că trebuiau achitate numai după comunicarea lor reclamantei.
Pârâta nu a putut prezenta dovezi clare din care să rezulte data comunicării acestor facturi prin fax către reclamantă, întrucât din înscrisurile prezentate nu rezultă ce acte au fost comunicate reclamantei sau nu este completată dată comunicării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 494 din 23 octombrie 2006, respinge ca nefondat apelul declarat de SC F. SA Bucureşti în contradictoriu cu intimata SC N.I. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 1153 din 10 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 17482/2002.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 3 lit. a) din contractul de leasing imobiliar din 21 iunie 1999 părţile au stipulat o clauză de promisiune unilaterală de vânzare prin care locatorul se obligă să respecte, în sensul de a vinde utilizatorului bunul ce face obiectul contractului, la expirarea contractului de locaţie, dacă utilizatorul îşi va manifesta voinţa în acest sens şi nu va opta pentru restituirea bunului.
Utilizatorul s-a obligat prin clauza stipulată în articolul 4 lit. i) să îşi exercite dreptul la acţiune, prin notificare scrisă, cu cel puţin 30 de zile înainte de data expirării contractului.
Aceste obligaţii asumate de către părţi prin voinţa lor exprimată prin contractul încheiat este concordantă şi guvernată de OG nr. 51 din 28 august 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 90 din 28 aprilie 1998 în vigoare la data încheierii contractului de leasing, 21 iunie 1999.
Actul normativ menţionat prevede în articolul 4 lit. e) obligaţia locatorului de a respecta, la expirarea contractului de leasing, dreptul de opţiune al utilizatorului, ce constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing, afară de cazul în care în contract s-a prevăzut altfel.
De asemenea, art. 7 din OG nr. 51/1997 prevede că dreptul de opţiune constând în achiziţia bunului, conform art. 4 lit. e), se poate exercita şi până la expirarea contractului de leasing cu acceptul locatorului, dacă utilizatorul formulează o ofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare.
Astfel, apelanta-pârâtă era obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare la expirarea contractului de locaţie, originalitatea acestui contract constând doar în faptul că preţul va fi fixat în funcţie de ratele de chirie plătite şi deci de valoarea reziduală a bunului.
Prin cererea de recurs formulată, pârâta SC F. SA Bucureşti a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin încălcarea art. 969 C. civ., art. 1 pct. 1 teza finală din OG nr. 51/1997, modificată şi completată de Legea nr. 99/1999 şi OUG nr. 88/1997, precum şi faţă de dispoziţiile din contractul de leasing imobiliar din 21 iunie 1999 art. 3, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8 şi art. 12, deoarece instanţa de apel a schimbat în mod vădit esenţa contractului de leasing imobiliar raportat şi la dispoziţiile art. 969 C. civ. În aceste condiţii instanţa de apel apreciază că „apelanta nu avea dreptul de a refuza să încheie contractul de vânzare - cumpărare decât cu încălcarea obligaţiilor contractuale asumate, această obligaţie a sa fiind independentă de modul de derulare a contractului".
Instanţa de apel consideră că au prioritate prevederile contractuale care reprezintă legea părţilor conform principiului pacta sunt servanda, chiar dacă ele trebuie raportate la tipul de contract, în speţă un contract de leasing imobiliar.
Recurenta motivează că a refuzat încheierea contractului de vânzare - cumpărare pentru următoarele considerente: deşi dreptul de opţiune la cumpărare a fost exprimat de către intimata - reclamantă înainte de expirarea termenului contractual, el nu putea produce efecte în sensul respectării acestuia la expirarea contractului de leasing imobiliar sau chiar mai devreme deoarece atât în momentul exprimării opţiunii cât şi în momentul expirării contractului de leasing imobiliar intimata - reclamantă nu îşi respecta în totalitate obligaţiile contractuale, în principal legate de plata preţului. Conform clauzelor contractuale, perioada de leasing nu se putea prelungi decât prin act adiţional semnat de ambele părţi.
Se precizează în continuare că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, considerând pe de o parte că prin acest contract se transmite şi altceva decât dreptul de folosinţă şi posesia bunului – art. 3 lit. a) – iar pe de altă parte conform art. 3 lit. c) din acelaşi contract respectarea dreptului de opţiune trebuia făcută de intimată înainte de expirarea contractului de leasing imobiliar.
Prin întâmpinarea formulată, intimata SC N.I. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârilor anterior pronunţate ca legale şi temeinice, întrucât obligaţiile acesteia au fost executate având în vedere plata de îndată a facturilor emise de către recurentă – la momentul comunicării acestora şi manifestarea intenţiei de cumpărare a imobilului anterior expirării termenului contractual.
Părţile nu au depus înscrisuri în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ.
Intimata - reclamantă SC N.I. SA Bucureşti, la termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2007 a solicitat acordarea unui termen pentru a formula în scris excepţia tardivităţii recursului, deoarece nu a fost declarat în termen de 15 zile şi excepţia anulării recursului în temeiul art. 133 C. proc. civ., fără ca la termenul acordat ulterior să se mai prezinte în instanţă.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte analizând Decizia recurată în raport de motivele invocate, de înscrisurile dosarului şi de dispoziţiile incidente constată că situaţia expusă nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.
În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Referitor la excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata - reclamantă aceasta nu poate fi primită, urmând a fi respinsă, întrucât hotărârea a fost comunicată la data de 4 decembrie 2006, iar recursul a fost declarat la data de 18 decembrie 2006, cu respectarea dispoziţiilor articolului 301 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte prima critică a recurentei aceasta nu poate fi reţinută, întrucât din conţinutul hotărârii recurate nu rezultă că instanţa s-a substituit părţilor contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori a reţinut un cu totul alt act juridic sau susţinut.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, în sensul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta nu a făcut distincţie între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită.
Privitor la reiterarea situaţiei de fapt, recurenta nu se poate prevala de o analiză a susţinerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt în concordanţă cu acestea.
Importanţa contractului de leasing constă în posibilitatea de cumpărare a imobilului de către utilizator şi în respectarea dreptului de opţiune de către finanţator.
Tocmai această posibilitate de a opta între cumpărarea imobilului sau restituirea acestuia a fost raţiunea pentru care reclamanta a încheiat contractul de leasing imobiliar din 21 iunie 1999.
Reclamanta şi-a exprimat în repetate rânduri intenţia de a achiziţiona imobilul, pârâta invocând diverse motive pentru nerespectarea dreptului de opţiune exprimat.
Astfel, conform clauzelor contractuale, dreptul de opţiune trebuie exercitat cu cel puţin 30 zile înainte de data expirării contractului, nefiind necesară condiţia achitării obligaţiilor din contract, aşa cum susţine pârâta când invocă faptul că dreptul de opţiune nu era încă născut, aspect care nici nu era posibil întrucât dreptul trebuia exercitat înainte de încetarea efectelor contractului.
Cu adresa din data de 24 noiembrie 2000, reclamanta şi-a exprimat în mod clar intenţia de a cumpăra imobilul, această înştiinţare fiind făcută conform art. 4 lit. i) din contract care nu prevede termenul de la care începe să curgă dreptul de opţiune, ci numai un termen până la care se poate exercita.
Aşa cum rezultă din însuşi recunoaşterea pârâtei şi din înscrisurile cauzei, reclamanta a achitat toate facturile emise, precum şi penalităţile de întârziere aferente, contractul de leasing a încetat, astfel că potrivit art. 3 lit. c), pârâta trebuia să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului.
În considerarea dispoziţiilor art. 1073 C. civ. şi a esenţei şi naturii contractului de leasing imobiliar, pârâta în mod corect a fost obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare pentru imobilul în cauză. Nu se poate reţine că singura sancţiune aplicabilă în cazul nerespectării dreptului de opţiune ar fi plata daunelor prevăzute de art. 8 alin. final din contract, deoarece este posibilă executarea în natură de către pârâtă a obligaţiilor asumate, iar reclamanta a optat pentru această executare şi nu pentru executarea prin echivalent, respectiv prin plata unor daune - interese.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâta SC F. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 23 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata - reclamantă SC N.I. SA Bucureşti.
Respinge recursul declarat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 23 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 815/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 824/2008. Comercial → |
|---|
