ICCJ. Decizia nr. 833/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 833/2008
Dosar nr. 1627/1285/2007
Şedinţa publică din 29 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2438 din 19 aprilie 2007, pronunţată în dosarul nr. 1627/1285/2007, Tribunalul Comercial Cluj a anulat modificarea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului G.L.M. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D.B. în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL Dej.
Totodată, a fost respinsă şi cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedite.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că obligaţiile pârâtei asumate prin contractul de prestări servicii şi bună execuţie din 17 iunie 2005 sunt obligaţii de diligenţă şi nu obligaţii de rezultat şi că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract.
În ceea ce priveşte primul petit al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond analizând dispoziţiile Legii nr. 193/2000 republicată împreună cu anexa acesteia care cuprinde, exemplificativ, lista cu clauzele considerate ca fiind abuzive, a constatat că nu sunt incidente faţă de art. 4 din contract prin care reclamanta s-a obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cazul în care nu va achita la termenul stabilit contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă.
Referitor la caracterul abuziv al art. 10 teza finală din contract care priveşte rezilierea contractului, instanţa de fond a constatat că aceasta nu contravine dispoziţiilor Codului Civil, principalele deosebiri între reziliere şi rezoluţiune se referă la efectele celor două sancţiuni, în sensul că prima afectează actul juridic numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că pretenţiile deja executate nu se mai restituie, iar cea de-a doua desfiinţează actul şi pentru trecut, părţile fiind obligate la restituirea prestaţiilor şi o altă deosebire se referă la faptul că, deşi se aplică ca sancţiune a contractelor sinalagmatice, prima afectează actul cu executare succesivă, iar cea de-a doua afectează actul cu exercitare uno ictu sau dintr-o dată.
Considerentele expuse au stat şi la baza respingerii petitului 2 al cererii de chemare în judecată şi implicit a petitului 3 a cărui admisibilitate depindea de anularea unora din clauzele contractuale, solicitată prin petitul 1 al acţiunii.
În ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a invocat şi existenţa unui caz de forţă majoră, ci a făcut doar vorbire, într-un alt context, despre atentatele de la metroul londonez; că acest caz poate fi calificat ca fiind de forţă majoră şi ar fi putut constitui o cauză de neexecutare a contractului însă, dat fiind faptul că atentatele au avut loc la data de 7 iulie 2005, iar reclamantei i-au fost predate actele necesare plecării în Marea Britanie doar la data de 29 iulie 2006, precum şi împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui refuz de acordare a vizei pentru cetăţenii români, o astfel de cauză nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.
Modificarea cererii de chemare în judecată nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond dat fiind faptul că, faţă de aceasta a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, respectiv avocat L.M.G. pentru redactarea şi susţinerea acesteia.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de fond a respins şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind făcută dovada vreunor cheltuieli avansate de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta D.B., în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 149 din 2 iulie 2007 Curta de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea modificării cererii de chemare în judecată, care de altfel era facultativ, iar amânarea soluţionării cauzei pentru depunere de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art. 161 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită.
S-a reţinut că obligaţiile enumerate prin contract nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, că apelanta nu afirmă în mod explicit că obligaţiile ar fi unele de rezultat, ci doar critică împrejurarea că prima instanţă a analizat în principal obligaţia de a informa şi consilia clienţii privind programul omiţând o altă obligaţie, respectiv aceea de facilitare a întocmirii dosarului de prezentare şi a diligenţelor obţinerii vizei U.K., ori această critică nu poate fi primită, analiza realizându-se în ceea ce priveşte toate clauzele şi acestea primind calificarea de obligaţii de mijloace.
Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, în cuprinsul clauzei menţinându-se în mod expres faptul că este o obligaţie de a depune diligenţe, deci obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi anexa acesteia care defineşte şi determină clauzele ce pot fi calificate astfel, iar caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la aceasta.
Referitor la încetarea contractului, instanţa de apel a reţinut că deşi evenimentele care au avut loc la data de 7 iulie 2005 pot primi calificarea de forţă majoră, având în vedere că subsecvent acestui moment, respectiv la 29 iulie 2006 au fost predate documentele necesare plecării, acest caz nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.
Împotriva acestei decizii în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta D.B. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată.
În dezvoltarea, în fapt, a recursului, reclamanta a susţinut în esenţă că instanţa de fond în mod eronat a aplicat dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 161 C. proc. civ., în argumentarea admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi, a omis dispoziţiile alin. (3) ale art. 68 C. proc. civ., care arată că mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii şi că instanţa de apel a omis că s-a depus contractul de asistenţă judiciară în apel, care demonstrează calitatea de reprezentant.
În privinţa respingerii cererii iniţiale de chemare în judecată, s-a susţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract de a ajuta clienţii, deci inclusiv pe reclamantă să întocmească un dosar pe baza căruia să se poată obţine viza, aspect care trebuia să conducă la rezoluţiunea contractului de prestări servicii, că instanţa de apel în mod eronat a reinterpretat natura obligaţiei contractuale şi anume aceea de a facilita întocmirea dosarului de prezentare şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei U.K., fără a avea în vedere şi informaţiile extrase de reclamantă de pe site-ul oficial al Ambasadei Britanice la Bucureşti şi depuse la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte problema penalităţilor, s-a susţinut că Legea nr. 193/2000 [(art. 4 alin. (1) şi (2)] este foarte clară în ceea ce priveşte clauzele abuzive, că art. 4, respectiv art. 10 din contractul de prestări servicii încalcă aceste dispoziţii legislative, că penalităţile stabilite în cuantum de 0,5 % au în mod cert caracter abuziv şi trebuie pretinse raportat la obiectul şi la natura contractului pentru a nu crea un dezechilibru contractual în lumina art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Examinând criticile invocate de reclamantă din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate, a interpretat şi calificat obligaţiile contractuale în raport de conţinutul acestora şi a aplicat dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., art. 161 C. proc. civ., art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi anexa acesteia în mod corespunzător.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a fost corect admisă de instanţa de fond în condiţiile în care deşi s-a acordat termenul necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea cererii de chemare în judecată, o asemenea dovadă nu s-a făcut.
Contractul de asistenţă judiciară depus în apel şi declaraţia autentificată sub nr. 2164 din 6 noiembrie 2007 de Biroul Notarului Public – D.C.L. Bistriţa nu sunt de natură a schimba soluţia de anulare a modificării cererii de chemare în judecată întrucât acestea nu au fost prezentate în termenul stabilit de art. 161 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului, care de altfel era facultativ. Amânarea soluţionării cauzei pentru depunerea de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art. 161 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Calificarea obligaţiilor asumate de către părţi în cuprinsul contractului se realizează exclusiv prin raportare la clauzele contractului şi la obiectul astfel cum a fost acesta determinat de către părţi.
Obligaţiile enumerate prin contractul de prestări servicii, pentru prestator nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, neexistând o clauză din cuprinsul căreia să reiasă că acestea sunt obligaţii de rezultat, informarea şi consilierea, facilitarea ori intermedierea unui acord sau monitorizarea neputând fi privite ca obligaţii de rezultat.
Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei, nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, astfel că instanţa de apel a interpretat corect natura acestei obligaţii contractuale ca fiind de mijloace şi nu de rezultat.
Constatând că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile, stare de fapt necenzurabilă în recurs, se apreciază că soluţia de respingere a cererii iniţiale de chemare în judecată s-a făcut cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale şi clauzelor contractuale.
Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Alin. (2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.
Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credinţă.
În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credinţă.
De altfel, în cauză nu există indicii că s-ar fi procedat la încheierea convenţiei fără o negociere prealabilă.
Caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la acestea, astfel că un just echilibru apare ca fiind stabilit în raport de obiectul şi natura contractului şi proporţional cu contraprestaţia părţii încât nu pot fi apreciate ca fiind disproporţionat de mari.
Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.B. împotriva deciziei civile nr. 149 din 2 iulie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 832/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 835/2008. Comercial → |
|---|
