ICCJ. Decizia nr. 890/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 890/2008
Dosar nr. 1080/1259/2006
Şedinţa publică din 4 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanţii P.B.N., P.A., M.V., P.R. şi P.I.D., au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Câmpulung solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 100100 lei reprezentând lipsa de folosinţă a imobilelor-teren şi construcţie, proprietatea reclamanţilor dobândită în urma unei acţiuni în revendicare şi pe care pârâta refuză să o predea.
Tribunalul Comercial Argeş, prin sentinţa nr. 614/ C din 22 august 2006, declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş considerând de natură civilă litigiul dedus judecăţii, soluţie infirmată de Curtea de Apel Piteşti prin Decizia nr. 651/ R/C din 6 octombrie 2006 care a caracterizat acţiunea drept un litigiu comercial deoarece imobilele în litigiu sunt accesorii ale unui fond de comerţ.
În rejudecare, Tribunalul Comercial Argeş, prin sentinţa comercială nr. 112/ C din 29 ianuarie 2007, a admis acţiunea obligând pe pârâtă la plata sumei de 619.395,91 lei contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilele proprietatea reclamanţilor pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii dar şi la plata în continuare a contravalorii lipsei de folosinţă la nivelul chiriilor stabilite de C.L. Câmpulung pentru spaţiile comerciale. Totodată instanţa a obligat pe pârâtă la plata sumei de 11781 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu prin sentinţa civilă 2209 din 5 septembrie 1996, iar prin sentinţa civilă nr. 1078 din 20 mai 2004 aceştia au fost obligaţi la plata sumei de 4.231.926.127 lei contravaloarea îmbunătăţirilor şi extinderilor executate de pârâtă, instituindu-se în favoarea acesteia şi un drept de retenţie până la plata creanţei. Întrucât dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect el nu conferă creditorului dreptul de folosinţă aşa încât folosind imobilul prejudiciază prin fapta sa interesele reclamanţilor.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia 57/ A-C din 22 mai 2007, a admis în parte acţiunea obligând pe pârâtă la plata sumei de 340.170,65 lei despăgubiri pentru folosinţa terenului pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006 şi pentru clădire pentru perioada mai 2003 – octombrie 2004, a respins cererea de despăgubiri pentru clădire pentru perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 şi pentru viitor; a obligat pe pârâtă la 3587,6 lei cheltuieli de judecată la fond şi pe reclamanţi la 6298,8 lei cheltuieli de judecată în apel.
Instanţa de apel a considerat că pârâta a obţinut un drept de retenţie asupra clădirii, pentru îmbunătăţirile efectuate, la data de 27 octombrie 2004, nu şi asupra terenului astfel încât despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a terenului se cuvin despăgubiri proprietarilor iar pentru lipsa de folosinţă a clădirii, despăgubirile se restrâng la perioada anterioară instituirii definitive a dreptului de retenţie.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, părţile au declarat recurs.
Reclamanţii, întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au criticat Decizia atacată susţinând că deşi instanţa de apel a stabilit că pârâta nu era îndreptăţită să folosească în interes propriu clădirea, nu a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a reclamanţilor pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 şi în viitor.
Dreptul de retenţie nu acordă retentorului decât puterea de a conserva bunul fără a-l putea folosi gratuit.
Actele noi administrate în apel nu au fost analizate de curtea de apel, după cum instanţa nu a avut în vedere nici notificarea prin care pârâtei i se dădea posibilitatea închirierii terenului şi clădirii sau procesul verbal al executorului judecătoresc.
Greşit instanţa de apel a concluzionat asupra lipsei dreptului reclamanţilor de a folosi clădirea fără a distinge asupra lipsei dreptului retentorului la fructele bunului, ignorând însă prevederile art. 480 şi 483 C. civ., ce îndreptăţesc pe proprietar să culeagă fructele în temeiul dreptului de accesiune. Folosinţa de către pârâtă a bunului nu înlătură obligaţia acesteia de a restitui valoarea fructelor civile proprietarilor.
Greşit instanţa de apel a înlăturat şi obligaţia de plată a despăgubirilor pentru viitor, dreptul de plată a despăgubirilor încetând la data predării imobilului.
În privinţa cheltuielilor de judecată, reclamanţii susţin că greşit instanţa de apel a redus cheltuielile de judecată de la prima instanţă întrucât nu a format motiv de apel.
Recursul declarat de pârâtă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia atacată întrucât temeiul juridic al acţiunii nu îl reprezintă o faptă delictuală cât timp creditorul avea un drept de retenţie iar obiectul pretenţiilor îl formează lipsa de folosinţă. Astfel, reţinerea de către instanţe a elementelor răspunderii civile delictuale reprezintă o schimbare vădită a cadrului procesual ce era definit de reclamanţi în termenii prevederilor art. 1688 – art. 1694 C. civ., privind refuzul creditorului gajist de a restitui bunul înainte de plata creanţei şi ai prevederilor art. 8 din Legea nr. 16/1994 privind retenţia arendaşului.
Instanţa de apel motivează contradictoriu hotărârea reţinând cu valoare de principiu neaplicarea prevederilor art. 992 C. civ., a indivizibilităţii între teren şi construcţie, a prevederilor art. 998 C. civ., pentru viitor, dar obligând în temeiul răspunderii delictuale deşi retentorul avea obligaţia să conserve lucrul.
Aplicând răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel nu identifică elementele răspunderii delictuale: nu există un fapt ilicit, nu există prejudiciu şi nici raport de cauzalitate.
Pe de altă parte atitudinea reclamanţilor ia forma abuzului de drept: nu solicită retrocedarea aşteptând curgerea termenului pentru a invoca pretenţii băneşti, scopul fiind acela al sumelor viitoare.
Instanţa de apel nu a avut în vedere buna credinţă a retentorului şi nici faptul că detenţia bunului nu obligă pe retentor să achite o indemnizaţie de ocupare, aşa încât suma stabilită de instanţe este nelegală, fictivă, nu se regăseşte în documentele financiar-contabile ale societăţii şi reprezintă de 8 ori profitul societăţii pe perioada 2000 - 2006.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune.
Prin Decizia nr. 2647/2000 a Tribunalului Argeş reclamanţii au obţinut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 836,05 mp teren şi a unei clădiri aflată pe acest teren. Printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă (Decizia 2042/ A din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Argeş) pârâta a obţinut un drept de retenţie asupra clădirii până la plata creanţei de 4.231.926.127 lei îmbunătăţiri şi extinderi.
Deşi dreptul de retenţie nu conferă retentorului alte prerogative decât acela de conservare şi întreţinere a bunului, el are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.
În acest sens dreptul de a culege fructele lucrului nu aparţine nici creditorului, însă nici debitorului, acesta din urmă suportând efectele naturii juridice de garanţie reală imperfectă a dreptului de retenţie.
Neavând dreptul la fructe pe întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanţilor le lipseşte vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului. Ei au însă opţiunea prin mijloace procesuale distincte, de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exerciţiul drepturilor sale.
Aşadar, în mod judicios instanţa de apel a considerat că de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenţie, reclamanţii nu mai beneficiază de fructele lucrului reţinut, ca o adevărată sancţiune civilă în sarcina debitorului rău platnic, căruia prin derogare nu-i mai sunt recunoscute o parte din prerogativele dreptului de proprietate. În aceeaşi măsură nu se poate obliga pârâta la plata unui prejudiciu pentru o faptă viitoare.
În privinţa administrării şi interpretării probelor administrate în instanţa de apel, acestea nu mai pot forma obiectul analizei hotărârii judecătoreşti recurate, prevederile pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate.
Nici critica referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, instanţa de apel fiind sesizată cu cererea, privind nelegalitatea şi netemeinicia întregii hotărâri judecătoreşti atacate în care se solicită respingerea acţiunii pe fond.
În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel, schimbând sentinţa atacată şi admiţând în parte acţiunea a acordat cheltuieli de judecată în raport cu capetele de cerere admise.
Critica pârâtei relativă la schimbarea temeiului acţiunii este nefondată iar aceasta este indisolubil legată de caracterizarea caracterului indivizibil al dreptului de retenţie.
Dreptul de retenţie se extinde asupra întregului bun ce formează obiectul retenţiei, iar acesta a fost stabilit prin sentinţa civilă nr. 1078 din 20 mai 2004 a Judecătoriei Câmpulung, rămasă definitivă prin Decizia 2042/ A din 27 octombrie 2004, la construcţia existentă pe teren.
De aceea, instanţa de apel, judicios a considerat folosinţa terenului dar şi a clădirii până la instituirea dreptului de retenţie drept un fapt ilicit cauzator de prejudicii, indiferent de calificarea dată de reclamanţi.
Dreptul de retenţie este o creaţie jurisprudenţială codul civil marcând numai aplicaţii ale sale fără însă a le identifica chiar şi în situaţia de speţă cu alte instituţii strict determinate legislativ (art. 1688 - 1694 C. civ., sau art. 8 Legea nr. 16/1994).
Folosinţa unui lucru, neafectat de o garanţie precum dreptul de retenţie, fără acordul proprietarului reprezintă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului prejudiciul cuantificat în lipsa de folosinţă, aşa încât între faptul cauzator şi prejudiciu există o legătură cauzală ce a îndreptăţit instanţa să caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală.
Pe de altă parte, lipsa din contabilitatea pârâtei a sumei de bani stabilită de instanţă ca fiind prejudiciul în patrimoniul reclamanţilor este fără semnificaţii, cât timp raportul de expertiză a evaluat lipsa de folosinţă a imobilelor.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 57/ A-C din 22 mai 2007 a Curţii de Apel Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.B.N., P.A., M.V., P.I.D., P.R. şi pârâta SC S. SRL Câmpulung împotriva deciziei nr. 57/ A-C din 22 mai 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios-administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 88/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 90/2008. Comercial → |
|---|
