ICCJ. Decizia nr. 923/2008. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 923/2008
Dosar nr. 26413/3/2004
Şedinţa publică din 6 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 octombrie 2004, reclamanta R.A. M. Of. a chemat în judecată pârâta SC U.G. SA solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 28.951.547.625 lei contravaloarea în euro a transportului, a taxelor şi comisioanelor vamale, reprezentând prejudiciul creat acesteia prin nerespectarea clauzelor contractului nr. 53/2004.
În susţinerea pretenţiilor reclamanta a arătat că prin contractul încheiat pârâta s-a obligat să presteze servicii de transport, încărcare-descărcare a bunurilor proprietatea beneficiarului în condiţii de siguranţă, cu mijloace de transport şi personalul transportatorului şi cu asigurarea de către acesta a cablurilor, cârligelor şi celorlalte materiale necesare deplasării în bune condiţii a bunurilor stabilite.
La data de 2 aprilie 2004, cu ocazia efectuării unui transport, şoferul a efectuat o manevră greşită de întoarcere, urmare căruia utilajele au fost răsturnate şi la impactul cu solul au fost avariate.
Prin întâmpinare pârâta a ridicat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 10 iunie 2005, prin încheierea de şedinţă a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune reţinând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 956 C. com., întrucât părţile prin voinţa lor au determinat natura contractului ca fiind unul de prestări servicii.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 4808 din 9 iunie 2006, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 28.951.547.625 lei ce va fi actualizată la momentul executării reprezentând contravaloare utilaje degradate la transport şi taxe vamale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că argumentul invocat de pârâtă că nu a cunoscut tipul utilajelor ce urmau a fi transportate este nedovedit având în vedere comenzile ferme emise de reclamantă din 30 martie 2004, 31 martie 2004 şi 1 aprilie 2004, astfel încât conform art. 415 pct. 1 C. com., a fost precizată natura, greutatea şi măsura lucrului transportat.
Probele administrate cauzei, inclusiv expertiza, au subliniat neasigurarea corespunzătoare a încărcăturii în privinţa deplasării pe orizontală precum şi efectuarea unei manevre bruşte de frânare, transportatorul fiind persoana de specialitate, calificată să ştie cum anume trebuie încărcate şi asigurate bunurile încredinţate spre transport.
Împotriva acestei soluţii a promovat apel pârâta motivat de faptul că instanţa a interpretat greşit contractul de transport schimbându-i natura în contract de prestări servicii.
Dintre pretenţiile inserate în obiectul contractului, principală a fost prestaţia de transport, celelalte fiind accesorii.
În acest mod, s-a respins în mod nefondat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 956 alin. (1) C. com.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 11 din 12 ianuarie 2007, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa criticată şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând cererea ca fiind prescrisă.
În motivarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că obiectul contractului încheiat între părţi la data de 17 februarie 2004 constă în prestarea de servicii de transport, încărcarea, descărcarea bunurilor (art. 1 din contract) fiind evident că prestaţia principală pe care părţile au avut-o în vedere a fost aceea de transport, celelalte având caracter accesoriu şi adiacente transportului.
Au fost înlăturate susţinerile intimatei în sensul că am fi în prezenţa unui contract de prestări servicii întrucât denumirea dată de părţi contractului nu determină regimul juridic aplicabil acestuia, calificarea juridică a contractului făcându-se prin interpretarea clauzelor contractuale conform regulilor înscrise în art. 977 şi urm. C. civ.
S-a mai reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 956 C. com., potrivit cărora în acţiunile contra cărăuşilor derivând din contractul de transport, termenul de prescripţie este de 6 luni şi, în caz de pierdere parţială sau avarie curge de la data predării mărfurilor în primirea destinatarului.
Având în vedere că prestaţiile de transport s-au efectuat la data de 2 aprilie 2004, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 22 octombrie 2004, instanţa de apel a constatat prescrisă acţiunea.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că contractul încheiat ar fi fost un contract de transport, interpretând în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi schimbându-i natura vădit neîndoielnică a acestuia de contract de prestări servicii astfel cum au convenit de comun acord părţile aşa cum rezultă din însuşi obiectul acestuia.
Natura contractului de prestări servicii rezultă din voinţa reală a părţilor şi calificarea expresă a contractului.
Prestatorul, SC U.G. SA, susţine recurenta avea obligaţia să presteze, pe lângă serviciile de transport şi servicii de încărcare şi descărcare a bunurilor în condiţii de siguranţă, aceasta fiind de fapt obligaţia principală a intimatei raportat la importanţa bunurilor care trebuia mutate, respectiv utilajele sale tipografice.
Se mai susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune având în vedere că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 956 C. com., care se referă exclusiv la transportul maritim.
Chiar în ipoteza în care contractul ar fi considerat unul de transport rutier, termenul de prescripţie ar fi de trei ani.
Pe de altă parte recurenta susţine că doctrina recunoaşte unanim efectul suspensiv al termenului de prescripţie pe care îl are procedura prealabilă, existentă în majoritatea reglementărilor referitoare la contractul de transport.
Potrivit art. 7201 C. proc. civ., îndeplinirea procedurii concilierii directe presupune respectarea termenului de 30 de zile care începe să curgă de la data convocării la conciliere.
În speţă, pârâta a fost convocată la conciliere directă la data de 8 iunie 2004, în interiorul termenului de prescripţie de 6 luni fiind suspendat până la data de 8 iulie 2004 când a început să curgă un nou termen de prescripţie.
Pe de altă parte recurenta susţine că intimata a recunoscut debitul cu ocazia încheierii procesului-verbal de conciliere încheiat la data de 8 iulie 2004.
Intimata a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului motivat de faptul că prestaţia principală avută în vedere a fost aceia de deplasare (mutare) a unor utilaje din locul indicat de recurentă la destinaţia precizată tot de aceasta, principala prestaţie fiind aceea de transport, că temeiul legal invocat a fost art. 430 C. com. şi că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., reglementează procedura concilierii directe, nu atribuie acesteia caracter suspensiv al prescripţiei.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 977 şi urm. C. civ., calificarea juridică se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi.
De asemenea, art. 982 C. civ., consacră principiul interpretării sistematice stipulând că, clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă prin actul întreg.
Din examinarea clauzelor contractului rezultă fără putinţă de tăgadă, că părţile au avut intenţia de a încheia un contract de transport de mărfuri, iar împrejurarea că s-a dat contractului o altă denumire nu poate produce efecte juridice cu privire la natura acestuia.
Astfel contractul de transport este acel contract prin care cărăuşul denumit şi transportator, se obligă faţă de expeditor (călător) să transporte de la un loc la altul persoane, mărfuri, bagaje, un bun material denumit generic încărcătură, cu ajutorul unui mijloc de transport în schimbul unui preţ pe care să le dea destinatarului.
Contractul de transport se încadrează, în raport cu dispoziţiile art. 1470 alin. (2) în categoria locaţiunii de lucrări, iar potrivit art. 1474 C. civ., este o locaţiune de servicii.
În realitate, contractul de transport nu este numai de locaţiune (o închiriere) a mijlocului de transport ci mai ales o prestaţie de servicii deoarece obiectul de activitate constă în deplasarea în spaţiu a unor persoane sau mărfuri.
De remarcat că în orice transport, cum este şi cazul în speţă, găsim următoarele elemente ale locaţiunii de servicii: o prestaţie, o remuneraţie a serviciului prestat, independenţa juridică a cărăuşului.
Cărăuşul, prin urmare, îşi oferă serviciile sale şi un vehicol propriu expeditorului, în vederea transportării unui lucru la o destinaţie indicată de expeditor.
Remunerarea pe care o primeşte cărăuşul include şi preţul închirierii vehicolului, nu numai a serviciului în sine.
Dacă aceste caracteristici sunt reunite convenţia este un contract de transport, orice denumire i-ar da părţile.
De altfel, temeiul juridic al cererii introductive, precum şi exprimarea folosită în acţiunea principală a fost art. 430 C. com., situaţie din care rezultă că însăşi recurenta a apreciat că convenţia intervenită are caracterul unui contract de transport.
Nu se poate reţine că, în speţă, s-a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 956 alin. (1) C. com., care reglementează prescripţia dreptului la acţiune pentru pagubele cauzate de cărăuş atâta timp cât legiuitorul foloseşte sintagma, ori într-o piaţă de pe uscat legată prin calea ferată cu o piaţă maritimă.
Pe cale de consecinţă, în speţă, se aplică termenul de prescripţie de 6 luni în speţă acţiunea izvorând din contract de transport indiferent de mijlocul de transport, în măsura în care prin legi speciale nu este stipulat un alt termen.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel dispoziţiile legale menţionate nu au fost abrogate în mod expres prin Decretul nr. 167/1958.
În aceste condiţii, având în vedere că prestaţiile de transport s-au efectuat la data de 2 aprilie 2004, iar cererea introductivă a fost înregistrată la rolul instanţei la data de 22 octombrie 2004, în mod judicios instanţa de apel a statuat că acţiunea reclamantei – recurente este prescrisă.
Susţinerile recurentei cu privire la suspendarea şi întreruperea prescripţiei sunt nefondate având în vedere că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., care reglementează procedura concilierii directe, nu atribuie acesteia caracter suspensiv al prescripţiei.
Este ştiut că motivele de întrerupere sau suspendare ale prescripţiei sunt de ordine publică fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.
Faţă de cele arătate văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.A. M. OF. BUCUREŞTI, împotriva deciziei nr. 11 din 12 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la 39.490,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 930/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 924/2008. Comercial → |
---|