ICCJ. Decizia nr. 901/2008. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 901/2008
Dosar nr. 3703/111/2006
Şedinţa publică din 5 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 177/2007 Tribunalul Bihor a respins acţiunea formulată de reclamanta SC I.R. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC B. SA Oradea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 1546 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti a fost declinată competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bihor, având în vedere locul naşterii obligaţiei şi al situării imobilului.
Cât priveşte fondul litigiului dedus judecăţii, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul din 1 octombrie 2004 intitulat contract de închiriere.
Potrivit art. 2 pct. 1 din contract, reclamanta urma să dea în locaţiunea pârâtei terenul de 3.500 mp din Oradea, pentru care urma să se achite chirie conform art. 5 pct. 1.
Pe acest teren părţile au convenit construirea unei platforme de beton, costurile acesteia urmând a fi suportate de ambele părţi conform prevederilor art. 2 pct. 1 şi art. 12 pct. 1 din contract în termenele şi procentele respective.
Prin urmare atât efectuarea şi destinaţia lucrărilor, cât şi cuantumul costurile acestora au fost stabilite de comun acord de către părţile semnatare ale contractului, ceea ce conduce la concluzia evidentă că orice despăgubiri reciproce între părţi vor avea izvor contractual.
Susţinerea reclamantei în sensul că izvorul despăgubirilor ar fi faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză apare deci ca neîntemeiată, a considerat prima instanţă. Nu poate exista îmbogăţire fără justă cauză atunci când există temei pentru mărirea patrimoniului uneia dintre părţi, respectiv, în speţă, contractul.
Împrejurarea că părţile au denumit contractul „de închiriere" nu împiedică instanţa de a-i da o altă calificare, dacă clauzele acestuia o impun. Potrivit art. 977 C. civ. interpretarea unui contract se face după intenţia comună a părţilor, nu după sensul literal al termenilor acestuia.
Contractul dedus judecăţii are o natură complexă, voinţa părţilor nu se reduce la o simplă locaţiune, ci cuprinde şi clauze referitoare la investiţiile efectuate, la destinaţia acestora.
Deoarece însă reclamanta în mod imperativ s-a prevalat de principiul îmbogăţirii fără justă cauză, ca izvor al pretenţiilor sale, prima instanţă nu a putut păşi la analiza clauzelor contractuale, faţă de principiul disponibilităţii din procesul civil, ci s-a limitat la admisibilitatea acţiunii de in rem verso în această situaţie.
Acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză are un caracter subsidiar, fiind inadmisibilă când reclamantul îşi poate valorifica dreptul pe altă cale, cum este şi în speţă, motiv pentru care prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen, legal timbrat, reclamanta SC I.R. SRL. solicitând instanţei admiterea acesteia, desfiinţarea sentinţei atacate şi în consecinţă obligarea intimatei la plata sumei de 261.302,50 ron plus T.V.A., fără cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 100 din 3 iulie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.R. SRL solicitând modificarea acesteia şi obligarea pârâtei la plata sumei de 261.302,50 lei plus T.V.A., iar în subsidiar, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În recursul său, întemeiat în drept pe pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta face mai întâi o descriere a situaţiei de fapt după care dezvoltă, pe larg, critica adusă „sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor". Abia în finalul recursului său reclamanta enunţă, foarte succint „critica deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea". Cum, potrivit art. 299 C. proc. civ., este supusă recursului Decizia instanţei de apel Înalta Curte urmează să examineze doar criticile aduse prin recurs acestei hotărâri şi care vizează următoarele aspecte:
1. Instanţa de apel ar fi trebuit ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să dispună desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. întrucât abia în apel instanţa a trecut la analizarea clauzelor contractuale pentru a stabili dacă există prevederi cu privire la soarta îmbunătăţirilor care să justifice sau nu introducerea unei acţiuni de in rem verso, ceea ce înseamnă că reclamanta „a fost privată de posibilitatea de a analiza pe fond contractul dintre părţi în toate cele trei grade de jurisdicţie permise de procedura civilă".
2. Pe fond, Curtea de Apel Oradea în mod greşit a invocat dispoziţiile art. 2 pct. 1 şi art. 12 pct. 1 din contract drept cauză a inadmisibilităţii acţiunii de in rem verso promovată de reclamantă deşi cele două articole invocate nu se referă la soarta îmbunătăţirilor aduse terenului la data încercării contractului de închiriere dintre părţi, astfel încât societatea nu a dobândit în temeiul acestor două articole niciun drept de creanţă de natură a justifica introducerea unei acţiuni întemeiată pe răspunderea contractuală.
3. În susţinerea recursului, cu ocazia dezbaterilor şi prin concluziile scrise depuse cu această ocazie recurenta a invocat şi faptul că instanţa de apel a soluţionat greşit motivul privind nepronunţarea tribunalului asupra capătului subsidiar al cererii reclamantei referitor la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pe temeiul accesiunii (art. 492 şi art. 493 C. civ.).
Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
1. Primul motiv de recurs este nefondat pentru că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel a putut examina, chiar pentru prima dată, clauzele contractuale, fără să fie necesar a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, tribunalul soluţionând cauza pe fond şi examinând cererea reclamantei prin prisma temeiului invocat, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză.
2. Nici al doilea motiv de recurs nu este fondat. Instanţa de apel a examinat şi ea admisibilitatea acţiunii de in rem verso, apreciind, în mod legal şi temeinic, ca şi instanţa de fond că, în condiţiile concrete ale cauzei, este inadmisibilă, date fiind clauzele contractului încheiat de părţi şi, în acest contract, a făcut trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 şi art. 12 pct. 1 din contract. Aceste prevederi (mai exact art. 2 pct. 1 şi art. 12 pct. 3) reglementează plata investiţiei reprezentată de platforma betonată şi, ca atare, au o strânsă legătură cu temeiul invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii sale.
3. În ceea ce priveşte cel de al treilea motiv de recurs, invocat de recurentă abia în faza dezbaterilor, oral şi prin concluzii scrise, acesta nu poate fi examinat fiind invocat tardiv, cu încălcarea prevederilor art. 303 şi art. 306 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu se constituie într-un motiv de ordine publică.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe reclamantă la plata către intimata - pârâtă a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 100 din 3 iulie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC B. SA Oradea suma de 1.478,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 5 martie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 899/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 902/2008. Comercial → |
---|