ICCJ. Decizia nr. 974/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 974/2008
Dosar nr.22886/3/2005
Şedinţa publică din 7 martie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC T.T. SRL le-a chemat în judecată pe pârâtele B.N.R., SC U.L.R. SA şi SC U.Ţ.B. SA, sucursala Municipiului Bucureşti şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa.
(1) să se constate în contradictoriu cu ultimele pârâte că la data de 30 aprilie 2003 când s-a declarat incidentul de plată, reclamanta nu avea nicio obligaţie de plată scadentă şi exigibilă faţă de pârâta SC U.L.R. SA în temeiul unui titlu executoriu.
(b) să fie obligată pârâta B.N.R. – C.I.P. să o radieze pe reclamantă din evidenţa incidentelor de plată cu bilete la ordin, ca persoană juridică rău platnică.
În argumentarea acţiunii, reclamanta a susţinut că pentru plata ratei a 17-a din contractul de leasing, cu scadenţă la data de 29 aprilie 2003 deşi suma era achitată, finanţatorul a introdus nejustificat la plată un bilet la ordin care era emis pentru garantarea obligaţiei de plată, în condiţiile în care plata era deja făcută şi tot nejustificat a declarat incidentul de plată către C.I.P. – B.N.R.
Soluţionând litigiul prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 4979 din 7 decembrie 2005, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R., şi în consecinţă a respins cererea împotriva acestei pârâte faţă de care se solicitase radierea incidentului major de plată. Prin aceeaşi sentinţă s-a admis în parte cererea reclamantei formulată împotriva pârâtelor U.R. SA – S.M.B. şi SC U.L.R. SA şi, ca urmare, s-a constatat că la data de 30 aprilie 2003, reclamanta nu avea nicio obligaţie de plată întemeiată pe o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Pentru respingerea acţiunii faţă de pârâta B.N.R., tribunalul a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 312/2004 prin care sunt stabilite atribuţiile B.N.R. precum şi lipsa raporturilor juridice directe cu reclamanta. Cu referire la celelalte pârâte s-a reţinut că incidentul de plată a fost înregistrat fără temei de către U.L.R. în condiţiile în care reclamanta a primit acceptul să depună în numerar o sumă de 20.000.000 lei aptă să acopere suma de 19.725.130 lei care reprezinta ultima rată din contractul de leasing nr. 010925/2002. Cum la data de 29 aprilie 2003 singura creanţă certă, lichidă şi exigibilă deţinută de finanţator contra utilizatorului era rata de leasing a cărei cuantum era prevăzută în factura 8576149/2003, s-a reţinut că SC U.L.R. SA nu era îndreptăţită să introducă la plată biletul la ordin emis la 28 septembrie 2001 de SC T.T. SRL, pentru garanţia acestei plăţi. Ca o consecinţă a acestor constatări acţiunea întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., s-a admis apreciindu-se că nu există fundament pentru accesarea „nodului de acces" al centralei incidentelor de plăţi pentru înscrierea reclamantei în evidenţă, ca persoană cu risc major bancar.
Sentinţa fondului a fost apelată de reclamantă şi de pârâta SC U.L.R. SA ambele invocând nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei.
Reclamanta a criticat respingerea cererii de radiere a incidentului de plata ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtei B.N.R. – C.I.P., cât şi faptul că s-a interpretat greşit acţiunea atunci când s-a reţinut că în calitate de reclamantă nu a solicitat obligarea SC U.L.R. SA să facă demersurile necesare pentru anularea incidentului de plată pe care l-a declarat la B.N.R.- C.I.P. În sensul aceleiaşi critici apelanta reclamantă a susţinut că incidentul de plată era nereal şi că instanţa de fond nu trebuia să respingă acţiunea faţă de pârâta B.N.R. – C.I.P., căreia în baza atribuţiilor de serviciu îi revenea obligaţia de radiere.
Apelanta pârâtă SC U.L.R. SA a criticat soluţia primei instanţe pe considerentul că a interpretat greşit actele deduse judecăţii cât şi prevederile art. 111 C. proc. civ. În esenţă, a arătat că reclamanta figura cu debit faţă de pârâta SC U.L.R. SA şi că potrivit contractului era îndreptăţită să execute biletele la ordin care garantau orice obligaţie de plată a emitentului.
Apelurile au fost soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, care prin Decizia nr. 165 din 23 martie 2007, le-a respins ca nefondate.
Curtea de apel a înlăturat criticile reclamantei apelante stabilind că B.N.R. – C.I.P. nu are abilitarea legală de a interveni în relaţiile dintre băncile comerciale şi clienţii acestora. În sprijinul acestor argumente s-a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 312/2004 precum şi la Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. De asemenea, Curtea a reţinut că reclamanta nu a cerut explicit societăţii U.L.R. să întreprindă demersurile pentru anularea incidentului de plată. Şi criticile din cel de-al doilea apel au fost respinse, ca nefondate, pentru motivul că aplicarea art. 111 C. proc. civ., a fost determinată de faptul că reclamanta nu avea la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului atâta timp cât, la data scadenţei, reclamanta achitase rata de leasing pentru luna aprilie 2003.
Pe fond, Curtea a reanalizat situaţia plăţii ratei a 17-a şi a ajuns la concluzia că suma era plătită şi că la acea dată când s-a introdus la plată biletul la ordin nicio altă creanţă nu era certă şi exigibilă pentru a fi valorificată. În sprijinul aceluiaşi argument a mai reţinut că biletul la ordin nici nu putea fi introdus la plată fără somaţia prealabilă a debitorului, lucru pe care pârâta apelantă nu l-a făcut tocmai pentru faptul că, la data de 30 aprilie 2003, nu s-a pus problema urmăririi unei creanţe certe, lichide şi exigibile. A mai reţinut instanţa de apel că în cauză pârâta apelantă a încălcat art. 42 pct. 239 şi 243 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, motivat de faptul că SC U.L.R. SA ar fi trebuit să prezinte biletul la ordinspre încasare mai întâi la adresa indicată pentru plată, iar în cazul în care nu era specificată adresa pe instrumentul de plată „la sediul principal al debitorului persoană juridică". Cum aceste condiţii nu au fost îndeplinite, Curtea a apreciat că au fost încălcate prevederile imperative ale legislaţiei privind efectuarea plăţilor prin bilet la ordin.
Împotriva deciziei nr. 167 din 23 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, au declarat recurs reclamanta SC T.T. SRL şi pârâta SC U.L.R. SA (fostă SC D.R. SA).
1. Recurenta reclamantă SC T.T. SRL a prezentat un scurt istoric al relaţiilor juridice bazate pe contractul de leasing financiar încheiat cu SC D.R. SA, devenită ulterior SC U.L.R. SA, încheiat pentru achiziţionarea unui autoturism marca Renault Scenic Rx4, după care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului său şi admiterea celui de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat radierea incidentului de plată ivit în legătură cu plata a ratei a 17-a de leasing.
În esenţă, a susţinut că pentru plata ratelor lunare stabilite prin contractul de leasing financiar a înfiinţat în mod special un cont la U.R. SA, că i-a predat finanţatoarei un număr de 24 de bilete la ordin fiecare având înscrisă valoarea unei rate lunare şi că introducerea acestora la plată era permisă numai dacă nu era achitată rata lunară. Autoarea a susţinut că în discuţie este rata a 17-a pe care a achitat-o la data de 29 aprilie 2003, dată la care a operat şi transferul sumei în contul creditoarei şi cu toate acestea la 30 aprilie 2003 s-a introdus biletul la ordin pentru plata aceleiaşi rate într-un moment în care contul nu era încă alimentat. În opinia recurentei introducerea biletului la ordin la plată, la o zi după achitarea ratei, a dus la declararea cu rea-credinţă, de către banca ce o deserveşte a unui incident de plată nereal. Acesta a fost motivul pentru care, a arătat în continuare recurenta, a solicitat Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, să constate că, la data de 30 aprilie 2003, SC T.T. SRL nu avea faţă de SC U.L.R. SA nicio datorie certă lichidă şi exigibilă. În continuare a arătat că deşi s-a stabilit prin hotărârile anterioare că incidentul de plată este nereal, cel de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat radierea respectivului incident nu a fost admis instanţele oprindu-se asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale a B.N.R. - C.I.P., soluţie pe care o consideră nelegală. Pentru susţinerea nelegalităţii soluţiilor pe cel de-al doilea capăt de cerere au fost invocate prevederile art. 58, 56 - 60 şi 62 din Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. Cu referire la aceste prevederi în opinia sa, prin sancţiunile instituite de Regulament şi prin atribuţiile de control care au fost stabilite în sarcina băncii în scopul respectării disciplinei bancare cât şi datorită faptului că Centrala Incidentelor de plată este organizată şi controlată de B.N.R., aceasta din urmă are legitimare procesuală pasivă.
Potrivit recurentei în virtutea acestor atribuţii de supraveghere a disciplinei bancare în domeniul sesizării incidentelor de plată B.N.R. – C.I.P. are în aceeaşi măsură şi obligaţii de anulare a incidentelor care s-au dovedit a fi nereale. Această obligaţie, a mai arătat recurenta, îi revine cu atât mai mult cu cât B.N.R. percepe importante comisioane din activitatea C.I.P. şi aplică importante amenzi iar toate acestea îi creează beneficii care trebuie să-i atragă şi responsabilitatea pentru abuzurile şi actele de indisciplină bancară.
Intimata B.N.R., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta SC T.T. SRL, apreciind că nu poate fi obligată la radierea incidentului de plată întrucât nu are raporturi juridice cu clienţii şi ca atare nu poate anula din proprie iniţiativă incidentele de plăţi primite de la persoanele declarante. În plus potrivit intimatei, C.I.P. nu răspunde pentru veridicitatea şi integritatea informaţiei primite, răspunderea revenindu-i persoanei declarante.
Intimata B.N.R. s-a referit în continuare la dispoziţiile art. 58 şi 62 din Regulamentul nr. 1/2001 cât şi la art. 22 şi 24 din Legea nr. 312/2004, care în opinia sa nu pot să constituie temei pentru radierea de către C.I.P. a incidentelor de plată, din proprie iniţiativă. În continuare a făcut trimitere la art. 36 alin. (1) din acelaşi Regulament pentru a susţine că aceste dispoziţii instituie obligaţii în sarcina persoanelor declarante pentru declanşarea procedurii de anulare a incidentelor de plată.
Pe fondul cauzei, intimata B.N.R. a considerat că incidentul de plată a fost real întrucât la data prezentării la plată a biletului la ordin recurenta reclamantă nu avea disponibil în cont pentru decontarea acestuia, motiv care a determinat banca declarantă să informeze C.I.P. despre producerea incidentului de plată. Intimata a analizat şi ipoteza achitării ratei prin altă modalitate de plată şi a considerat că în culpă este plătitorul care nu l-a prevenit pe furnizor că a achitat rata de leasing chiar în ziua scadenţei.
La rândul său intimata U.Ţ.B. succesoare a SC U.R. SA, prin întâmpinare a considerat nefondat recursul reclamantei pentru motivul că instanţele de fond şi apel s-au pronunţat în limitele cererii formulată de SC T.T. SRL, că în adevăr, cererea de radiere a fost făcută împotriva unei persoane fără calitate şi că în momentul declarării incidentului de plată nu a fost încălcată nicio dispoziţie legală întrucât reclamanta nu avea disponibil în cont atunci când a fost prezentat la plată biletul la ordin.
SC U.L.R. SA, asupra recursului formulat de reclamantă, a susţinut că B.N.R. nu are abilitate legală de a interveni între băncile comerciale şi clienţii acestora şi nici de a dispune înscrierea incidentelor de plăţi sau anularea acestora. În acest sens a susţinut că Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. astfel cum a fost modificat, nu atribuie băncii dreptul de radiere a înscrierilor din Centrala incidentelor de plăţi.
2. La data de 1 noiembrie 2007 s-a înregistrat recursul formulat de pârâta SC U.L.R. SA prin care a invocat drept motive de nelegalitate punctele 8 şi 9 ale articolului 304 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate şi în fond respingerea acţiunii reclamantei, iar, în subsidiar, casarea cu trimitere la aceeaşi instanţă pentru completarea probelor.
În argumentarea celor două motive recurenta a susţinut că instanţele anterioare au făcut o greşită aplicare a art. 111 C. proc. civ., întrucât nu au avut în vedere, că prin cererea sa reclamanta a solicitat să se contate un fapt juridic. Potrivit recurentei incidentul de plată a fost declarat în mod corect întrucât la data prezentării biletului la ordin la plată, reclamanta nu avea disponibil în cont. A mai susţinut că biletul la ordin constituia o garanţie la dispoziţia creditorului pentru situaţia în care rata de leasing nu se achita la timp şi că nu era necesar să fie precedată executarea de o somaţie. Autoarea a făcut trimitere în susţinerea criticilor din recurs la dispoziţiile art. 977 C. civ., art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi la prevederile contractului de leasing.
Prin înscrisul intitulat „Nota de susţinere", reclamanta SC T.T. a ridicat excepţia tardivităţii declarării recursului precizând că motivul evocat de recurenta pârâtă în legătură cu necomunicarea deciziei din apel la adevărata adresă a acesteia nu subzistă. Potrivit intimatei reclamante, comunicarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale. A făcut trimitere în sensul susţinerilor sale la prevederile art. 98 C. proc. civ. şi la obligaţia care-i revine unei părţi în proces în cazul în care îşi schimbă sediul. În fine, s-a invocat şi faptul că împiedicarea la care s-a referit recurenta pârâtă care constă în necomunicarea deciziei a încetat cel târziu la data de 3 octombrie 2007, iar recursul a fost înregistrat la data de 1 noiembrie 2007.
În concluzie, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei SC U.L.R. SA, ca tardiv declarat. La aceste susţineri privind aplicarea art. 98 C. proc. civ., recurenta pârâtă a solicitat să se constate că acestea vizează o procedură care se referă la un proces în curs, situaţie care nu se regăseşte în cazul în care a fost pronunţată soluţia iar sediul s-a schimbat ulterior acestui moment.
1. Recursul reclamantei SC T.T. SRL este nefondat:
Pentru a răspunde criticii adusă hotărârilor anterior pronunţate în acest litigiu trebuie mai întâi să se precizeze că reclamanta a dedus spre judecată o cerere prin care a solicitat instanţei să constate în raport de pârâta SC U.L.R. SA, că la data de 30 aprilie 2003, când s-a declarat incidentul de plată de către finanţator nu avea nicio obligaţie de plată scadentă şi exigibilă în temeiul unui titlu executoriu. De asemenea, a solicitat ca instanţa să oblige B.N.R. la radierea societăţii reclamante din evidenţa persoanelor juridice rău platnice.
Primul capăt de cerere aşa cum rezultă din istoricul redat pe scurt asupra desfăşurării litigiului a fost admis şi s-a constatat că, în adevăr, la data de 30 aprilie 2003, reclamanta nu avea faţă de pârâta finanţatoare nicio obligaţie de plată. Pentru cea de-a doua solicitare ambele instanţe s-au pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R.
În acest context soluţia din apel care a confirmat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R. – C.I.P., a fost criticată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de nelegalitate în temeiul căruia recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite modificarea/casarea hotărârilor anterior pronunţate. Pornind de la motivul invocat se constată că recurenta se află în ipoteza de a demonstra „lipsa temeiului legal" ori „încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din această perspectivă vor fi redate mai jos dispoziţiile legale puse în discuţie de recurenta SC T.T. care au fost invocate pentru susţinerea criticii de nelegalitate formulată.
- Art. 58 din Regulamentul B.N.R. nr. 1/2001 „În cazul în care băncile nu au notificat C.I.P. anularea unui incident de plată declarat anterior din vina lor exclusivă … vor fi sancţionate cu amenda".
- Art. 62 - „Încălcările disciplinei bancare prevăzute la art. 56 – art. 60 se constată de către persoanele din cadrul Direcţiei de supraveghere, anume împuternicite de Consiliul de administraţie al B.N.R.".
Art. 56 alin. (1)- „Băncile care au declarat cu întârziere sau nu au declarat în condiţiile prevăzute de prezentul regulament la art. 13 alin. (1) art. 16 … incidentele de plăţi către C.I.P. sau nu le-au notificat către client se sancţionează cu amendă…".
Analizând dispoziţiile de mai sus şi soluţiile criticate sub aspectul motivului de nelegalitate invocat se constată că acestea nu sprijină nicio ipoteză a punctului 9 din art. 304 C. proc. civ., întrucât instanţele nu au recurs la aceste dispoziţii pentru examinarea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a B.N.R. Aceste reglementări vizează modalitatea de constatare şi sancţionare a încălcării disciplinei bancare şi nu raporturile care se nasc din punct de vedere juridic între banca declarantă şi clientul său în legătură cu derularea raporturilor contractuale.
Chestiunile legate de decontarea ratelor de leasing, de modalităţile de plată convenite şi de posibilitatea declarării sau anulării incidentelor de plată care se realizează prin C.I.P. din cadrul B.N.R., ca şi procedura de urmat îşi găsesc reglementarea în art. 4 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2001 care a fost adoptat în temeiul Legii nr. 312/2004 privind S.B.N.
Atât art. 2 lit. b) din Regulament cât şi art. 4, 36 alin. (1) şi art. 38 reglementează procedura incidentului de plată stabilind în sarcina persoanei declarante obligaţia de a declara incidentele majore de plată „înainte sau în timpul procesului de decontare", pentru apărarea interesului public. De asemenea, se stabileşte că C.I.P. nu poate „anula sau modifica din proprie iniţiativă informaţiile … o dată primite de la persoanele declarante - bănci".
Alin. (2) al art. 36 reglementează procedura de urmat pentru anularea incidentelor de plăţi, aceasta fiind realizată prin intermediul persoanelor declarante în baza unei cereri de anulare. Nu este mai puţin adevărat că anularea incidentului de plată se poate cere declarantului şi prin intermediul instanţei. Prin urmare recurenta era în drept să apeleze la oricare dintre ipotezele anulării incidentului de plată implicând direct banca declarată.
Aceştia sunt termenii în care reclamanta recurentă ar fi putut să pună cu succes problema anulării incidentului de plată, astfel că din această perspectivă urmează să fie examinată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.N.R. chemată în judecată, potrivit ultimelor afirmaţii din şedinţă şi pentru a-i fi opozabilă hotărârea instanţei pe ambele capete de cerere.
Revenind la obiectul cererii se constată că reclamanta nu s-a legitimat procesual faţă de pârâta B.N.R. întrucât nu „a justificat" legal obligaţia ce-i revine acesteia în conformitate cu raporturi juridice anterior stabilite. Ori, raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoane care îşi dispută drepturi şi obligaţii. În acest context aşa cum s-a arătat mai sus dispoziţiile legale referitoare la atribuţiile de control şi de aplicare a sancţiunilor de către B.N.R. pentru nerespectarea disciplinei bancare nu sprijină criticile recurentei în legătură cu soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale a B.N.R.
Din acest punct de vedere, reclamanta recurentă în virtutea principiului disponibilităţii a stabilit cadrul procesual prin indicarea pretenţiilor sale şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează această pretenţie. Cu alte cuvinte, în procedura declanşată în faţa instanţei, recurentei îi revenea obligaţia să demonstreze, pe de o parte, că este îndreptăţită să introducă cererea împotriva unui anumit pârât, în speţă B.N.R., iar pe de altă parte, să justifice calitatea procesuală pasivă a acestui pârât indicând dreptul şi obligaţia care constituie fundamentul sesizării instanţei.
Din argumentele expuse rezultă cu puterea evidenţei că investirea instanţei cu o cerere de radiere împotriva B.N.R., nu se încadrează în procedura reglementată de art. 36 alin. (2) şi art. 38 din Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R., aşa încât soluţia din apel este la adăpost de critica formulată de recurentă pe aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
În fine, sentinţa prin care s-a constatat lipsa incidentului de plată demonstrează că declaraţia acestui incident a fost eronată, iar această chestiune nu mai poate fi reanalizată în recurs şi nici nu poate să lipsească de efecte hotărârea astfel obţinută sub aspectul demersurilor care trebuie întreprinse pentru anularea înscrierii lui în C.I.P.
Aşa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins.
2. Înalta Curte, în conformitate cu art. 137 raportat la art. 301 C. proc. civ., a luat în examinare excepţia tardivităţii declarării recursului formulat de SC U.L. pentru următoarele considerente:
Art. 301 C. proc. civ., stabileşte că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Din dispoziţiile citate rezultă, pe de o parte, obligativitatea respectării acestui termen, iar pe de altă parte, modul în care se socoteşte termenul de recurs, comunicarea hotărârii fiind elementul esenţial care semnifică momentul de început al curgerii acestui termen.
Mai trebuie reţinut şi faptul că termenul de 15 zile semnifică o limitare în timp a exerciţiului dreptului la recurs aşa încât se vor lua în examinare două chestiuni esenţiale procedurale aflate la îndemâna unei părţi în speţă a SC U.L. care de principiu are deschisă o astfel de cale. Mai întâi este de observat că depăşirea termenului pentru declararea căii de atac atrage decăderea, afară de cazul când se dovedeşte o împiedicare datorată unei împrejurări mai presus de voinţa sa. Pentru o astfel de situaţie art. 103 C. proc. civ., a pus la îndemâna părţilor „repunerea în termen" acordându-le posibilitatea ca de la data încetării împiedicării să îndeplinească actul de procedură în termen de 15 zile. În acelaşi termen există şi obligaţia pentru parte de a arăta motivele împiedicării. În cauză nu a existat o astfel de cerere prin care să se supună spre analiză motivele împiedicării promovării recursului în termenul legal.
Justificarea recurentei pârâte în situaţia dată constă în faptul că după pronunţarea deciziei din apel societatea şi-a schimbat sediul şi ca atare comunicarea făcută la vechea adresă nu semnifică începerea curgerii termenului de recurs întrucât aceasta constituie în realitate o necomunicare.
Este adevărat că punctul de plecare, momentul de la care începe să curgă termenul, ca regulă, este marcat de comunicarea deciziei şi că acest termen nu începe să curgă împotriva părţii cât timp nu i-a fost comunicat actul, numai că, în speţă, din dovada de îndeplinire a acestei proceduri de comunicare rezultă că Decizia din apel i-a fost comunicată la adresa indicată în faţa acelei instanţe.
În acest context nu există nici un temei pentru a se reţine că termenul de recurs nu a început să curgă. În justificarea depăşirii termenului s-a invocat, în afara unei cereri formulată în condiţiile art. 103 C. proc. civ., faptul că s-a schimbat sediul societăţii şi că recurenta nu se afla în ipoteza prevăzută de art. 98 C. proc. civ., privind obligativitatea de a înştiinţa instanţa despre schimbarea sediului întrucât această obligaţie îi revine părţii „în timpul judecăţii". Susţinerea recurentei nu va fi reţinută întrucât procesul nu a încetat de vreme ce comunicarea deciziei are scopul de a înştiinţa partea despre soluţie şi considerentele care au dus la o anumită concluzie tocmai ca, în cunoştinţă de cauză, să poată declanşa căile de atac pe care legea i le pune la dispoziţie. Prin urmare, dacă admitem că procedural s-a stabilit în sarcina părţilor, prin art. 129 alin. (1) C. proc. civ., îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, atunci trebuie să admitem că art. 98 C. proc. civ., nu poate fi interpretat restrictiv cu referire numai la dezbaterile din faţa unei instanţe, ci şi după fiecare etapă, până la „finalizarea procesului".
În consecinţă, nu sunt elemente pentru a se considera că termenul de 15 zile nu a curs de la data comunicării deciziei din apel câtă vreme împiedicarea de a declara recursul în termenul legal nu a fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Chiar şi în lipsa unei cereri de repunere în termen se poate reţine şi faptul că motivele împiedicării nu au fost înfăţişate instanţei în termen de 15 zile de la data când partea a considerat că a încetat împiedicarea.
În consecinţă, faţă de cele ce preced conform art. 312 C. proc. civ., declarat de SC U.L. va fi respins ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T.T. SRL BUCUREŞTI, împotriva deciziei comerciale nr. 167 din 23 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta SC U.L.R. SA BUCUREŞTI, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 961/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 984/2008. Comercial → |
|---|
