ICCJ. Decizia nr. 1076/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1076/2009
Dosar nr. 9146/30/2007
Şedinţa publică din 1 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 160/PI din 11 martie 2008 pronunţată în dosarul nr. 9146/30/2007, Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al reclamanţilor, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primăriei Municipiului Timişoara şi a Consiliului Local al Municipiului Timişoara.
A respins acţiunea reclamanţilor Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara ca nefiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
A admis în parte cererea reclamantului Municipiul Timişoara reprezentat de Primarul municipiului în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Timişoara.
A dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Municipiul Timişoara, judeţul Timiş, înscris în C.F. Timişoara, constând în spaţiu cu altă destinaţie decât locuinţă în suprafaţă de 30 mp.
A dispus rezilierea contractului de închiriere din 30 septembrie 1998 încheiat între părţi.
A obligat pârâta să plătească reclamantului Municipiul Timişoara suma totală de 2.112 lei, din care 1.992 lei reprezintă diferenţă chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, iar 120 lei reprezintă penalităţi de întârziere.
A respins în rest acţiunea, respectiv pretenţiile de 10.299 lei majorări de întârziere.
A obligat pârâta să plătească reclamantului Municipiul Timişoara suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, cât şi pârâta SC T. SA Timişoara.
Prin Decizia civilă nr. 142 din 8 iulie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, în majoritate, a respins apelul declarat de reclamanţi şi a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins capetele de acţiune în rezilierea contractului, de evacuare, diferenţă chirie restantă, penalităţi de întârziere şi obligarea la cheltuieli de judecată şi a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii.
A obligat, totodată, reclamantul Municipiul Timişoara, prin Primar la plata sumei de 1.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel faţă de pârâtă.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut, în primul rând, privitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara că este întemeiată şi a fost bine soluţionată, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, iar conform alin. (2) în justiţie, sunt reprezentate după caz de Primar sau de preşedintele Consiliului judeţean.
Pe fond, în ceea ce priveşte apelul reclamantului Municipiul Timişoara, prin Primar a reţinut că, în speţă, aşa cum s-a menţionat este vorba despre raporturi contractuale şi ca atare aplicabilitatea Codului de procedură fiscală nu poate fi reţinută.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, întrucât, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 693 lei, în mod corect, Tribunalul a avut în vedere principiul disponibilităţii.
În mod neîntemeiat reclamantul - apelant Municipiul Timişoara, prin Primar a considerat că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu este aplicabil în speţă, venind în contradicţie cu principiul echităţii.
Astfel, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 prevede că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
Deoarece în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depăşirii valorii debitului, în mod întemeiat, prima instanţă a apreciat că suma maximă pe care o poate pretinde reclamantul cu titlu de penalităţi de întârziere este egală cu valoarea debitului, respectiv cu suma de 1.992 lei.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, referitor la excepţia prescripţiei acţiunii intentate împotriva pârâtei, respinsă de către Tribunal ca neîntemeiată, s-a reţinut că, în mod corect, pârâta a considerat că, întrucât, ne aflăm în prezenţa unor relaţii contractuale de natură comercială, în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, iar creanţa pe care reclamantul Municipiul Timişoara, prin Primar a solicitat-o este prescrisă.
În speţă termenul de la care a luat naştere dreptul material la acţiune al reclamantului Municipiul Timişoara, prin Primar a fost data de 1 octombrie 2002, data pronunţării deciziei civile nr. 471 în dosar nr. 2564/CA/2001 al Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Având în vedere ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate de pârâta - SC T. SA, cât şi admiterea excepţiei prescripţiei acţiunii reclamantului Municipiul Timişoara, prin Primar, Curtea nu a mai analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului.
Referitor la petitele vizând rezilierea contractului de închiriere din 1998 şi evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Timişoara, judeţul Timiş, s-a constatat că în mod neîntemeiat acestea au fost admise de prima instanţă, având în vedere că nu se poate reţine nicio culpă contractuală în sarcina pârâtei.
Astfel, locatorul a emis şi emite facturi pentru chirie pe care locatara le-a achitat în valoarea solicitată, acesta neemiţând până la data chemării în judecată, facturi pentru plata diferenţelor de chirie pretinse direct prin acţiune şi cu privire la care dreptul la acţiune s-a şi prescris sau o notificare în acest sens încât solicitarea rezilierii contractului apare ca fiind tardivă şi neavenită, în contextul art. 6 din contract potrivit căruia reclamantul putea face acest lucru în termenul de 30 de zile de la data neplăţii.
Cât priveşte evacuarea, având în vedere că această cerere este un accesoriu al primului petit (accesorium sequitur principale), toate argumentele care fundamentează respingerea cererii de reziliere au fost aplicate mutatis mutandis şi în acest caz. Neputându-se pronunţa în mod legal şi temeinic rezilierea contractului de închiriere, nu se va putea pronunţa nici evacuarea pârâtei, care este titulara unui drept de folosinţă născut în baza unui contract de închiriere perfect valabil.
Împotriva acestei hotărâri au formulat, în termenul legal, recurs reclamanţii prin aceeaşi cerere, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii judecătoreşti atacate în sensul admiterii apelului propriu şi a respingerii apelului formulat de pârâtă, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi pe fond admiterea în totalitate a acţiunii introductive.
Au susţinut, în esenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. că instanţa de apel a denaturat conţinutul clauzelor contractuale şi a aplicat greşit legea.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2), chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, Hotărârea C.L.M.T. nr. 42/2000 tocmai la această clauză făcând referire când stabileşte în art. 1 că „începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă", reactualizarea făcându-se în raport de rata inflaţiei, zona de interes, etc.
Această hotărâre fiind contestată în instanţă a condus la suspendarea efectelor sale pe o perioadă de timp şi în aceste condiţii s-au emis facturi cu tarife nemodificate dar, cererea a fost în final respinsă de instanţa de judecată încât trebuia să se dea eficienţă voinţei părţilor în sensul în care au convenit prin contract, instanţa, încălcând din acest punct de vedere şi principiul forţei obligatorii a contractului.
Cât priveşte penalităţile de întârziere acestea au fost solicitate pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2005, iar majorările de întârziere de la 1 ianuarie 2005 până la data plăţii, instanţa de apel făcând confuzie în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil fiecăreia, în raport de evoluţia legislaţiei în materie.
Sub acest aspect, au arătat că faţă de natura creanţei care este fiscală şi acestea au acelaşi regim juridic fiind aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani.
Cât priveşte rezilierea contractului, instanţa de apel a ignorat H.C.L.T.M. nr. 182/2001 prin care s-a modificat art. 6 din contract, potrivit căruia nerespectarea termenului de plată după trecerea perioadei de 30 zile atrage rezilierea de drept a contractului.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
În primul rând, trebuie arătat că în ceea ce-i priveşte pe recurenţii - reclamanţi Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, aceştia nu pot invoca omisso medio motive de nelegalitate privind fondul litigiului, ci doar legate de modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ceea ce nu face obiectul recursului.
Cât priveşte fondul litigiului, raportat la recursul reclamantului Municipiul Timişoara, prin Primar, se constată că perioada pentru care s-a pretins diferenţa de chirie este, potrivit acţiunii introductive, 1 ianuarie 2002 – 28 februarie 2003.
S-a susţinut că, părţile au convenit ca plata chiriei să se facă în condiţiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, prin care aceasta ar fi fost prorogată la 31 decembrie 2004, pentru sumele aferente perioadei de mai sus şi că instanţa de apel denaturând conţinutul convenţiei a rezolvat greşit atât excepţia prescripţiei cât şi fondul sub aspectul sumelor real cuvenite.
Or, din observarea contractului rezultă că părţile au convenit ca stabilirea şi reactualizarea chiriei să se realizeze pe baza hotărârilor consiliului local, ceea ce presupune în interpretarea corectă, dată şi de către instanţa de apel, că această clauză se referă la preţul contractului şi nu la plata acestuia.
Prin urmare, orice altă modificare prin hotărârile consiliului local fără acordul celeilalte părţi, precum rescadenţarea debitelor, echivalează cu o modificare unilaterală a condiţiilor de plată, valabile fiind cele din contract care, potrivit art. 969 C. civ. reprezintă legea părţilor, respectiv „lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata".
Cât priveşte natura juridică a creanţei, cu incidenţă asupra termenului de prescripţie aplicabil, este evident că raportarea recurentului la dispoziţiile fiscale, este greşită, aceasta fiind derivată dintr-un raport juridic de drept privat şi nu de drept fiscal, ceea ce a atras şi competenţa instanţei de drept comun şi nu a instanţei de contencios administrativ.
Chiar dacă se admite că este o creanţă bugetară ea este nefiscală, deci, nesupusă normelor juridice din materia fiscală, regim juridic care nu poate fi aplicat diferenţiat, în sensul ca stabilirea şi urmărirea să se facă după dreptul comun, iar termenul de prescripţie aplicabil să fie cel special, de 5 ani, din materia fiscală şi nu cel general, de 3 ani, corect aplicat de instanţa de apel.
Cât priveşte pretinsa modificare a art. 6 din contract, tot prin hotărâre a consiliului local, încalcă acelaşi principiu al forţei obligatorii a contractului.
Pe de altă parte, recurentul este cel care fac confuzie între clauza penală din contract prin care părţile pot prestabili acoperirea unui eventual prejudiciu rezultat din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale şi majorările de întârziere prevăzute de legislaţia fiscală, ca accesorii ale unei creanţe fiscale, neincidente în cauză pentru argumentele deja arătat încât bine nu au fost acordate de către instanţa de apel decât în limita contractului.
Sub acest ultim aspect, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor Legii nr. 469/2002.
Concluzionând, faţă de limitele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care nu permit reaprecierea probelor, nu se poate reţine ca nelegală hotărârea, nici în privinţa respingerii cererii în reziliere a contractului, faţă de dispoziţiile art. 6 din contract, nici în privinţa evacuării, având în vedere raportul de accesorialitate al acestei cereri în raport cu petitul privind rezilierea contractului, care legal a fost respins.
Totodată, invocarea principiului echităţii nu poate înfrânge principiul legalităţii, recurentul - reclamant putând acţiona în justiţie, în termenul legal de prescripţie, pe căile prevăzute de lege, ceea ce nu a făcut.
Pentru toate aceste argumente juridice, hotărârea instanţei de apel este la adăpost de criticile invocate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat cu cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit dovezilor existente la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 142 din 8 iulie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenţii - reclamanţi, în solidar, să plătească intimatei - pârâte SC T. SA Timişoara suma de 2.397 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2369/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1077/2009. Comercial → |
|---|
