ICCJ. Decizia nr. 1128/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1128/2009
Dosar nr. 2052/118/200.
Şedinţa publică din 3 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantă F. Constanţa a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. Constanţa şi SC I.D.C. SRL, să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între acestea cu privire la imobilul complex P.M. situat în Constanţa. În susţinerea acţiunii reclamanta a invocat prevederile art. 126 din Legea nr. 109/1996 iar în fond a arătat că potrivit legii, imobilul trebuia preluat în urma dezafilierii C. de F. de către aceasta din urmă şi că în loc să-i fie predat imobilul, pârâta C. l-a închiriat societăţii I.D.C. SRL pentru o perioadă mai mare de un an. Această închiriere potrivit reclamantei a încălcat obligaţiile asumate de C., contractul de închiriere nefiind avizat de F., fapt care atrage nulitatea absolută. Prin precizările la acţiune din 13 octombrie 2006, reclamanta a arătat că a înţeles să cheme în judecată SC I.D.C. SRL şi nu pe administratorii acesteia iar în drept a invocat încălcarea prevederilor art. 5, art. 968, art. 977 C. civ., art. 177, art. 126 lit. f), art. 162 din Legea nr. 109/1996 art. 76 alin. (2) din Statutul cadru aprobat de Consiliul de Administraţie al C., art. 90, art. 98 din Statutul C. şi art. 3 din Decizia nr. 94/1995 a C.
Soluţionând litigiul, Tribunalului Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa nr. 3276/2007 a respins acţiunea reţinând în considerente că nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat de cele două pârâte întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei unei cauze ilicite. În privinţa dispoziţiilor art. 177, art. 126 lit. f), art. 162 din Legea nr. 109/1996 s-a stabilit că acestea nu au incidentă în cauză pentru a constitui motive de nulitate a contractului de închiriere. Cu referire la art. 177 din Legea nr. 109/1996, prima instanţă a reţinut că în acest text de lege nu se prevede care este sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării acestor dispoziţii. Cu privire la cauza nelicită, tribunalul a mai reţinut sub aspect probator că nu s-a dovedit ce activ şi ce pasiv a rămas după plata părţii divizibile şi că nu s-a depus un bilanţ contabil la zi.
Tribunalul a analizat şi motivul de nulitate prin care s-a invocat lipsa calităţii de proprietar a pârâtei D.C. şi a ajuns la concluzia că închirierea imobilului nu presupune cu necesitate calitatea de proprietar întrucât în cazul locaţiunii nu se transmite dreptul de proprietate. În concluzie, a reţinut că, reclamanta însăşi i-a recunoscut pârâtei dreptul de închiriere până la dezafiliere şi că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă cu certitudine faptul că pentru imobilul ce a făcut obiectul închirierii între părţi este aplicabil Protocolul nr. 1/2000.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de apel Constanţa, secţia comercială, care prin Decizia nr. 14 COM din 31 ianuarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta F. Constanţa.
Prin motivele de apel s-a invocat neexaminarea probelor şi prevederilor din Legea nr. 109/1996 din care rezultă obligaţia pârâtei ca unitate dezafiliată de a preda patrimoniul indivizibil al cooperaţiei de consum către F. şi neanalizarea celorlalte acte (Decizia de atribuire 209/1973, protocolul de atribuire din 1992 şi 2000) din care rezultă că F. a fost nominalizată ca proprietară iar C. ca administrator.
A mai susţinut apelanta că dreptul de administrare i-a fost retras pârâtei de la data dezafilierii, dată de la care aceasta a pierdut şi dreptul de închiriere. Au mai fost formulate critici în legătură cu actul fraudulos încheiat de pârâta C., cu refuzul pârâtelor de a intra în legalitate precum şi cu faptul că s-a dat eficienţă răspunsului la interogatoriu prin care pârâta D.C. a afirmat că este proprietară.
Instanţa de apel a sintetizat motivele de apel şi, după analiza cauzelor de nulitate, a stabilit că lipsa titlului de proprietate nu este motiv de nulitate, că prima pârâtă a încheiat contractul de închiriere cu cea de-a doua pârâtă înainte de dezafiliere şi ca urmare, a ajuns la concluzia că nu sunt motive de nulitate a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs reclamanta F. S.C.C. Constanţa în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În argumentarea criticilor aduse deciziei, recurenta a susţinut că ,,hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" şi că „hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii".
În esenţă, prima critică a evocat faptul că s-au interpretat greşit actele deduse judecăţii pentru că nu s-a ţinut seama de conţinutul deciziei Biroului Executiv prin care s-a stabilit durata contractului încheiat de copârâte care nu putea depăşi un an. Numai prin încălcarea art. 1418 C. civ., a susţinut recurenta, se putea ajunge la concluzia că actul juridic, contractul de închiriere, nu intră sub incidenţa nulităţii. A criticat recurenta, în cadrul aceluiaşi motiv, faptul că s-a reţinut calitatea de proprietar a primei pârâte deşi aceasta a fost administrator, iar în anul 2002 a devenit chiriaş al F. astfel că închirierea imobilului către cea de-a doua pârâtă a fost făcută prin fraudă pentru că şi-a atribuit calitatea de proprietar.
Prin cel de-al doilea motiv s-a invocat încălcarea art. 1418 C. civ. pe considerentul că s-a schimbat natura subînchirierii cu aceea a închirierii. S-a mai susţinut că instanţele nu au avut în vedere faptul că activitatea cooperaţiei de consum este reglementată de legi speciale care vizează patrimoniul şi regimul său juridic. Citând art. 126 lit. f) din Legea nr. 109/1996 aplicabilă la data încheierii contractului, recurenta a susţinut că C. are dreptul să emită norme obligatorii pentru toate organizaţiile cooperaţiei de consum, iar nerespectarea acestor norme duce la nulitatea contractului. Reaua credinţă a intimatelor rezultă, potrivit autoarei recursului, şi din faptul că după dezafiliere s-a solicitat copârâtei ca printr-un act juridic încheiat cu F. să intre în legalitate, iar aceasta a refuzat.
Toate aceste susţineri, neanalizate de instanţele anterioare, în opinia recurentei, are drept consecinţă nesancţionarea fraudelor la lege.
Intimata D.C. prin notele scrise a solicitat respingerea recursului considerând că motivele invocate de recurentă nu duc la nulitatea contractului. A mai susţinut intimata că şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra complexului P.M. în baza deciziei nr. 27 din 15 ianuarie 2009 definitivă şi irevocabilă. Intimata a considerat că soluţiile au fost criticate pentru lipsa titlului de proprietate a locatorului iar aceste critici depăşesc investirea instanţei. Nici limitarea duratei închirierii nu întruneşte elementele unei norme imperative care să ducă la nulitatea contractului de închiriere.
Recursul este fondat.
1. Analiza legalităţii deciziei instanţei de apel presupune cu necesitate ca soluţia pronunţată, supusă recursului, să conţină motivele de fapt şi de drept reţinute, în adoptarea soluţiei.
Concordanţa situaţiei de fapt cu temeiurile de drept care au constituit convingerea instanţei poate fi examinată numai dacă soluţia pronunţată este efectul cercetării fondului. Faţă de aceste precizări se constată că , în speţă, instanţa a fost investită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere încheiat de cele două pârâte, iar ca temei al susţinerilor s-au invocat prevederile Legii nr. 109/1996 aplicabilă la momentul încheierii contractului.
Din considerentele deciziei pronunţată de Curtea de apel se constată că a fost examinată nulitatea absolută pe aspecte de principiu aplicabile în această materie, analiză care este incompletă din punctul de vedere al temeiului legal invocat. În acest context va fi reţinută insuficienta motivare a deciziei, întrucât dreptul la un proces echitabil garantat potrivit art. 6 parag. 1 din Convenţie, include printre altele şi dreptul părţilor de a primi răspunsuri concrete şi efective în raport cu motivele invocate. Dispoziţiile legale (Legea nr. 109/1996) invocate nu sunt străine cauzei, astfel că, numai după examinarea lor se va putea da dezlegarea cuvenită motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate în apel.
2. Este adevărat astfel cum se reţine prin Decizia recurată că disputa dintre părţile în proces nu vizează dreptul de proprietate asupra imobilului, însă acest drept a fost evocat în scopul de a sprijini susţinerea în legătură cu libertatea de a încheia contract de locaţiune în mod neîngrădit de vreo dispoziţie, în speţă, din Legea nr. 109/1996. Prin urmare răspunsurile la motivele de apel sunt incomplete din moment ce raporturile juridice deduse judecăţii cu referire la actul juridic a cărui nulitate s-a cerut nu s-au raportat la dispoziţiile legale aplicabile. În soluţionarea apelului nu s-a cercetat efectul dezafilierii asupra încheierii contractului de închiriere privită prin prisma drepturilor care s-au stabilit pe seama primei pârâte intimate C. Constanţa, această chestiune vizând evident şi dreptul intimatei menţionate de a închiria. Această intimată în prezent îşi afirmă dreptul de proprietate asupra Complexului P.M., or, acest aspect nu este străin cauzei şi obiectului cererii întrucât vizează vechile raporturi de locaţiune stabilite cu recurenta şi drepturile care decurg din acestea. Nici această chestiune nu a fost analizată în contextul legal invocat, astfel că instanţa nu putea să dea putere de lege contractului de închiriere încheiat de pârâte mai înainte de a lămuri care era poziţia C. la momentul încheierii contractului cu cea de-a doua pârâtă.
3. S-a pus în discuţie în recurs contractul de închiriere încheiat de cele două intimate prin prisma sublocaţiunii reglementată de art. 1418 C. civ. Este adevărat că în situaţiile prevăzute de art. 1418 C. civ., validitatea sublocaţiunii poate fi condiţionată de consimţământul locatorului, dar această situaţie vizează clauze înscrise în contractul principal de locaţiune. În speţă însă consimţământul (avizarea) trebuie verificat în conformitate cu temeiul legal invocat în raport de forţa dispoziţiilor legale aplicabile. Această chestiune implică aşa cum s-a arătat, analiza raporturilor dintre cooperativele în litigiu în condiţiile legii.
În consecinţă, neexaminarea în Decizia instanţei de apel a aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său astfel că în conformitate cu art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 alin. (9), (7) şi art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta F. CONSTANŢA împotriva deciziei civile nr. 14/COM din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială maritimă şi fluvială contencios administrativ şi fiscal, casează Decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1075/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1130/2009. Comercial → |
|---|
