ICCJ. Decizia nr. 1146/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1146/2009
Dosar nr. 18562/3/2007
Şedinţa publică din 3 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta B.M. a chemat în judecată SC E. SA, filiala M.S. Bucureşti, şi a solicitat instanţei ca prin sentinţa, care se va pronunţa să o oblige pe pârâtă, sub sancţiunea daunelor cominatorii, să desfiinţeze pe cheltuiala sa stâlpul de energie electrică aflat pe proprietatea sa, întrucât îi incomodează vederea din locuinţa personală şi o împiedică să utilizeze terenul în întregul lui. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 494, art. 1075 şi art. 1076 C. civ., iar în fapt s-au adus argumente în sprijinul susţinerii că stâlpul aflat pe terenul suprafaţa sa constituie un real pericol prin sursa de energie instalată şi că îi încalcă dreptul de proprietate.
Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, care prin sentinţa nr. 4169 din 21 martie 2008 a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să mute stâlpul de energie electrică amplasat pe proprietatea reclamantei reprezentată de 1184 mp, identificat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3531 din 22 octombrie 2003, pe cheltuiala pârâtei, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 50 Ron/zi până la îndeplinirea acestei obligaţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că pârâta nu a prezentat niciun document din care să rezulte împrejurările şi îndeplinirea condiţiilor legale de amplasare a stâlpului în litigiu în conformitate cu OUG nr. 63/1998. Potrivit instanţei pentru amplasarea acestuia era necesară autorizaţia autorităţii competente şi acordul proprietarului terenului din care să rezulte durata, conţinutul şi limitele de exercitare. În sprijinul acestei concluzii au fost citate dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) din OUG nr. 63/1998. Au fost înlăturate apărările pârâtei în legătură cu imposibilitatea prezentării dovezilor referitoare la condiţiile de amplasare întrucât motivele invocate nu o exonerează de obligaţia de prezentare a probei.
Împotriva sentinţei nr. 4169 din 21 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a declarat apel pârâta SC E.D.M. SA care a argumentat susţinerea privind nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pe faptul că pentru instalaţiile de joasă tensiune, regulamentul pentru acordarea licenţelor şi autorizaţiilor, aprobat prin HG nr. 567/1999, nu prevede necesitatea obţinerii unei autorizaţii. Apelanta pârâtă a invocat în sprijinul susţinerilor sale şi prevederile Legii nr. 318/2003, precum şi a legii în vigoare nr. 13/2007 prin care, în opinia sa, s-a instituit o sarcină gratuită asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice pe motivul că dreptul de uz şi servitute vizează utilitatea publică.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 472/2008 în urma analizei criticilor aduse sentinţei fondului a respins apelul. Analiza susţinerilor apelantei a fost făcută de instanţa de apel în raport de probele aflate la dosar, de concluziile raportului de expertiză ordonată în cauză şi de actele normative incidente la momentul afectării proprietăţii prin edificarea stâlpului în discuţie.
În acest context s-a stabilit că la data amplasării stâlpului pe terenul reclamantei (anul 2000) erau în vigoare prevederile OUG nr. 63/1998 şi că apelanta nu a prezentat niciun document din care să rezulte autorizarea primită din partea autorităţii competente, pentru amplasare şi nicio altă documentaţie din care să rezulte că montarea stâlpului nu îl pune în pericol pe proprietarul terenului. De asemenea s-a reţinut că şi la acel moment cât şi ulterior abrogării OUG nr. 63/1998 obligaţia încheierii unor acorduri cu proprietarul subzistă. În consecinţă, având în vedere şi concluziile celui de al doilea raport de expertiză prin care s-a analizat gradul de pericol a amplasamentului asupra proprietăţii intimatei, soluţia primei instanţe a fost confirmată prin respingerea apelului declarat de pârâtă.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, pârâta SC E.D.M. SA pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv recurenta a expus situaţia de fapt după care şi-a exprimat punctul său de vedere în legătură cu soluţia de primă instanţă pe care a considerat-o netemeinică şi nelegală. În primele puncte din recurs, autoarea nu s-a oprit asupra deciziei Curţii de Apel şi nu a expus argumentele sale în legătură cu motivul evocat. Singura critică în ce priveşte Decizia Curţii de Apel se regăseşte la pct. 3 din recurs prin care s-a susţinut că instanţa nu a analizat aplicabilitatea art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, respectiv a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007.
În conformitate cu aceste dispoziţii s-a susţinut că art. 41 alin. (4) nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenurilor pe care se află amplasate reţelele electrice de distribuţie, ci prevede că acestea rămân în proprietatea publică a statului. A mai susţinut recurenta că asupra acestui aspect s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care a reţinut prin Decizia nr. 280/2004 că nu sunt incidente prevederile art. 44 alin. (2) teza I şi art. 154 alin. (1) din Constituţie pentru că prin amplasarea reţelelor electrice nu se realizează nici exproprierea şi nici transferul dreptului de proprietate, ci, terenurile pe care se află reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii sunt şi rămân proprietatea publică a statului.
De asemenea a criticat şi aplicarea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 318/2003 pe considerentul că dreptul de uz şi de servitute asupra bunurilor imobile afectate de capacităţi energetice este gratuită.
Faţă de aceste susţineri s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului şi modificarea în tot a soluţiilor anterior pronunţate în sensul respingerii acţiunii.
Intimata prin întâmpinare a analizat punctual motivul de nelegalitate invocat de recurentă şi a arătat că Legea nr. 318/2003 şi Legea nr. 13/2007 nu erau în vigoare la data amplasării stâlpului, că şi în ipoteza în care acestea ar fi aplicabile [art. 37 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 318/2003] , dispoziţiile respective prevăd în mod expres că „Reţele electrice de distribuţie se dezvoltă cu respectarea dreptului de proprietate şi protecţiei sănătăţii şi vieţii persoanelor". În continuare a făcut trimitere la constatările expertizelor, la faptul că trebuie respectat aliniamentul normal pe care sunt situaţi şi ceilalţi clienţi şi graniţele dintre proprietari. În fine, a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat în legătură şi cu al treilea motiv de recurs chiar dacă nu s-a referit expres la dispoziţiile invocate de recurentă.
Recursul este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. invocat de recurentă vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii. Dintre aceste ipoteze, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, respectiv a art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 sub cuvânt că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi pe această critică.
În legătură cu această critică se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea Curţii de Apel pentru respingerea apelului. În acest sens s-a pronunţat şi CEDO în cauza Van de Hurk contra Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, prin care s-a stabilit că tribunalului îi revine obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi probele părţilor, fără însă a răspunde detaliat fiecărui argument. Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile la momentul plasării stâlpului pentru reţelele electrice, pe terenul intimatei.
În consecinţă motivarea pe chestiunile de esenţă este suficientă pentru că s-au examinat în mod real problemele legate de împrejurările cauzei şi dispoziţiile legale aplicabile, (Hotărârea Helle contra Finlanda din 19 decembrie 1997), aşa încât critica nu va fi reţinută.
Astfel, s-a stabilit care erau normele în vigoare la momentul instalării stâlpului, din OUG nr. 63/1998 fiind citate dispoziţiile art. 44 alin. (1) potrivit cărora realizarea unei noi capacităţi de distribuţie a energiei este supusă autorizării. De altfel acest motiv nu a fost argumentat în concret de către recurentă prin explicitarea faptului încălcării legii. Deciziile Curţii Constituţionale care au fost citate de recurentă dau o dezlegare de principiu art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003 şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, numai că, aşa cum s-a arătat mai sus nu acesta a fost obiectul cererii introductive de instanţă şi împrejurările cauzei. Aşa cum s-a analizat de instanţele anterioare, dezvoltarea reţelelor de distribuţie nu poate să ignore respectarea regulilor de urbanism, dreptul de proprietate, protecţia sănătăţii şi normele de siguranţă cuprinse în reglementările în vigoare. Probele au relevat, fără însă ca instanţa de recurs să le reconsidere în recurs datorită faptului că ţin de netemeinicia soluţiei şi nu de nelegalitate, că nu a existat documentaţia prealabilă care să justifice oportunitatea amplasării stâlpului într-un anumit loc cât şi pericolul evident asupra proprietăţii intimatei. În plus, trebuie reţinut că legile invocate nu stabilesc un drept de protecţie a interesului general fără o minimă protecţie a proprietăţii private, aşa cum încearcă să inducă recurenta, că ar fi spiritul Legii nr. 318/2003 întrucât aprecierea luării măsurii de a realiza astfel de instalaţii trebuie să fie absolut necesară şi fără altă posibilitate de valorificare a interesului public. În concluzie, pe acest aspect al analizei motivului de apel indicat la pct.3 al recursului, Înalta Curte va reţine că principiul egalităţii armelor a fost respectat în ce priveşte motivarea întrucât nu era necesar să se dea răspunsuri detaliate fiecărui argument, aşa cum s-a arătat deja.
În ce priveşte interpretarea prevederilor art. 53 alin. (3) din OUG nr. 63/1998, recurenta a considerat că acestea trebuie interpretate în raport de prevederile art. 54 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă în sensul că acordul proprietarului este cerut numai pentru accesul operatorului de distribuţie, pe perioade determinate de timp în vederea efectuării de intervenţii pentru reparaţii şi retehnologizări.
Critica este nefondată întrucât soluţia instanţei de fond şi de apel a avut în vedere art. 53 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) din OUG nr. 63/1998. În temeiul acestor dispoziţii, aplicabile la momentul realizării capacităţii de distribuţie, documentaţia şi autorizaţiile erau de natură să demonstreze că normele tehnice de instalare au avut în vedere şi asigurarea că nu există riscuri sau pericol. Distincţia pe care recurenta o face în legătură cu natura instalaţiei, dacă este de joasă sau de înaltă tensiune, Înalta Curte va reţine că nu prezintă nicio relevanţă faţă de lucrările expertizei şi concluziile acesteia din care rezultă că amplasamentul realizat de recurentă prezintă pericol. În lipsa unei documentaţii care să justifice aceste chestiuni de fond, bine au fost respinse apărările recurentei pârâte privind aplicarea celorlalte acte normative.
În ce priveşte criticile asupra sentinţei fondului, Înalta Curte nu le va putea examina întrucât obiectul recursului îl constituie Decizia instanţei de apel, iar aceste critici trebuie să se regăsească în cuprinsul motivelor de recurs. Cu alte cuvinte, numai motivele care corespund riguros art. 304 C. proc. civ. pot fi puse în discuţie, iar aceste motive au fost analizate.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.D.M. SA Bucureşti, filiala M.S. Bucureşti, împotriva deciziei comerciale nr. 472 din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1134/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1151/2009. Comercial → |
|---|
