ICCJ. Decizia nr. 1158/2009. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2009)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1158/2009

Dosar nr. 732/1259/2007

Şedinţa publică din 6 aprilie 2009

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş la data de 6 iunie 2007, reclamanta SC P SA Piteşti a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti, pentru a fi obligată să achite reclamantei suma de 7.500 lei, reprezentând contravaloarea activului moara U. sat Humele şi teren în suprafaţă de 3.380,94 mp, ieşit din patrimoniul său în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive; cu cheltuieli de judecată.

La data de 25 iunie 2007, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care, pe cale de excepţie, a invocat: excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Argeş; excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată; excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată faţă de A.V.A.S.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 3 octombrie 2007, Tribunalul Comercial Argeş a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Comercial Argeş, având în vedere dispoziţiile art. 8 C. proc. civ.; a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, având în vedere că la fila 20 şi, respectiv, fila 31 se află chitanţa din 5 iunie 2007, emisă de Primăria Municipiului Piteşti, cu care s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în sumă de 535,00 lei şi timbru judiciar în valoare de 5 lei; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în baza prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, excepţia prematurităţii acţiunii fiind respinsă, ca neîntemeiată, ulterior, prin încheierea de şedinţă din data de 9 ianuarie 2008.

La data de 18 octombrie 2007, SCP A.E. SPRL a depus la dosar cerere prin care a solicitat ca toate actele de procedură ce se vor întocmi în dosar să se îndeplinească prin lichidatorul judiciar, învederând că, prin sentinţa nr. 536/F din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Comercial Argeş, pronunţată în dosarul nr. 201/1259/2006, a fost deschisă procedura simplificată a falimentului, împotriva debitoarei SC P SA, şi a fost numit lichidator P.L., care, ulterior a optat pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul SCP A.E. SPRL, aspect de care instanţa a luat act prin încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2007.

La termenul de judecată din data de 14 mai 2008, reprezentantul reclamantei, avocat M.C., cu ocazia cuvântului pe fond, a precizat acţiunea introductivă de instanţă, în mod obligatoriu pârâtei la plata sumei de 332.600 lei, rezultată din raportul de expertiză.

Prin sentinţa comercială nr. 341/C, pronunţată la data de 14 mai 2008, Tribunalul Comercial Argeş a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti şi a obligat pârâta la plata sumei de 332.600 lei cu titlu de despăgubiri şi la 2.140 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:

Prin sentinţa civilă nr. 226 din 13 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în dosarul nr. 455/2001, modificată în apel prin Decizia civilă nr. 59/A din 15 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 1022/2003 şi devenită irevocabilă prin Decizia nr. 425 din 25 ianuarie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 3540/2003 urmare respingerii recursului formulat, s-a dispus restituirea în natură a Morii U. şi a suprafeţei de teren aferente de 3.380,94 mp către foştii proprietari.

În baza acestei sentinţe, foştii proprietari au intrat în posesia activului prin procesul - verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 12 iunie 2005.

În drept, cadrul legal incident speţei este dat de dispoziţiile O.U. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în varianta sa aflată în vigoare urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 99/1999.

Cât priveşte valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei la care pârâta, ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare (succesoare legală a F.P.S.) urmează să fie obligată, instanţa urmează să reţină că acordul privind despăgubirile nu a fost realizat în condiţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, iar reclamanta a fost nevoită să apeleze la justiţie, unde prin expertiza întocmită de expertul evaluator s-a stabilit că valoarea de circulaţie a activului Moară U. şi teren aferent este în sumă totală de 332.600 lei ron.

În acord cu practica constantă în materie promovată de instanţele de control judiciar, instanţa va dispune obligarea pârâtei la plata acestei sume, şi nu a sumei reprezentând valoarea contabilă a activului, cu motivarea că dispoziţiile legale incidente speţei nu limitează echivalentul bănesc al prejudiciului la valoarea înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel pârâta A.V.A.S. Bucureşti, la data de 11 iulie 2008 (data poştei), motivele de apel fiind depuse în termen la aceeaşi dată, solicitând, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., admiterea apelului formulat de A.V.A.S., admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale invocate, anularea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

În cazul respingerii acestei excepţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinţei comerciale nr. 341/C din 14 mai 2008, în principal prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar prin respingerea cererii de chemare în judecată faţă de A.V.A.S. ca neîntemeiată.

De asemenea, în cuprinsul motivului de apel a solicitat şi suspendarea executării sentinţei până la soluţionarea apelului, conform dispoziţiilor art. 280 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 3 septembrie 2008, intimata - reclamantă SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei nr. 341/C din 14 mai 2008, ca temeinică şi legală, solicitând, totodată, şi respingerea excepţiilor invocate pe calea apelului.

Prin Decizia nr. 73/A-C, pronunţată la data de 3 septembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 341/C din 14 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş în dosarul nr. 732/1259/2007 şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 341/C din 14 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, în dosarul nr. 732/1259/2007, intimata - reclamantă fiind SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Examinând cu prioritate cererea de suspendare a executării sentinţei, Curtea urmează să o respingă având în vedere că luarea în discuţie şi soluţionarea acesteia intervin la acelaşi termen de judecată cu cel al soluţionării apelului. Întrucât suspendarea se poate dispune doar până la soluţionarea apelului, iar apelul este soluţionat în aceeaşi zi cu cererea de suspendare, este evident că susţinerea acesteia din urmă nu mai justifică interes.

Prima instanţă a apreciat corect că A.V.A.S. se încadrează în sintagma „regiile publice" prevăzută de art. 8 alin. (1) C. proc. civ., care reprezintă un caz de competenţă alternativă şi acordă reclamantului posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa de la domiciliul/sediul său.

Prin acţiune se valorifică dreptul la despăgubiri în temeiul art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997, aplicabil în continuare contractelor încheiate anterior adoptării Legii nr. 137/2002, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (3) din această lege, acţiunii îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la termenul general de prescripţie de 3 ani, ci nu acela de 3 luni, devenit o lună, reglementat de art. 32 ind. 28 din OUG nr. 88/1997 şi art. 39 din Legea nr. 137/2002, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, nu se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de OUG nr. 88/1997 aprobată şi modificată prin Legea nr. 99/1999, ci dreptul valorificat este un drept de garanţie specific dreptului comun care, însă, derogă de la acesta sub unele aspecte specifice procedurii de privatizare.

În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea cererii în despăgubire împotriva A.V.A.S., în conformitate cu dispoziţiile art. 32 ind. 4 din titlul I al Legii nr. 99/1999, acesta coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului.

Şi pe fond hotărârea este legală şi temeinică, dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 – incidente în speţă, dată fiind încheierea contractului de privatizare anterior adoptării Legii nr. 137/2002 – statuând asupra cuantumului despăgubirilor ca fiind echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor, care nu se limitează la valoarea înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii, răspunderea apelantei - pârâte avându-şi izvorul în drept de garanţie specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S. Bucureşti solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei în rejudecare Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti.

A solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esenţă, următoarele motive:

1) Reiterăm excepţia necompetenţei teritoriale a instanţelor care au pronunţat sentinţa nr. 341/C din 14 mai 2008 - Tribunalul Comercial Argeş şi Decizia nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008 - Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere următoarele:

Instanţele de fond şi de apel nu au avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ. care prevăd că: „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului".

Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ. care prevăd că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, (este competentă – n.n.) instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii".

Astfel, motivele invocate de instanţele de fond şi de apel referitoare la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. (care dă dreptul reclamantului să aleagă între două instanţe deopotrivă competente) nu pot fi reţinute, deoarece nu suntem în situaţia în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanţe competente, în speţă fiind aplicabilă dispoziţia derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului.

2) Considerăm că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună) cât şi a dispoziţiilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni), deoarece:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC P SA împotriva A.V.A.S. nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv „repararea prejudiciilor cauze prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie astfel cum au fost menţionate prin excepţiile invocate.

3) Considerăm că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată.

Invocat în susţinerea cererii rezultă că dreptul acestora se naşte ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de restituire în natură rămasă definitivă şi irevocabilă.

Nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de apel privitoare la momentul naşterii dreptului la acţiune, de la momentul executării hotărârilor prin care s-a dispus restituirea în natură, deoarece după această dată, intimata - reclamantă a avut doar un drept de folosinţă asupra imobilelor şi nu un drept de proprietate, aceasta fiind obligată din acel moment să-l predea.

4) Considerăm că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de intimata - reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea „de piaţă".

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 90,19% întrucât prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 2000, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 90,19% din capitalul social al SC P SA.

Învederăm instanţei că nu există nicio menţiune în art. 324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

5) Considerăm că hotărârea criticată a fost, de asemenea, pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în speţă a dispoziţiilor art. 1337 s.u. C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată.

Instanţa de apel face o gravă confuzie între obligaţia de despăgubire prevăzută de legea specială (OUG nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată şi completată de Titlul I al Legii nr. 99/1999) şi dispoziţiile dreptului comun privitoare la evicţiune (art. 1337 s.u. C. civ.).

Însă, în situaţia de faţă, nu s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare asupra unor bunuri imobile, instituţia noastră înstrăinând pachetul de acţiuni deţinut la SC P SA.

Astfel SC P SA Piteşti nu are calitate procesuală activă raportat la contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni menţionat mai sus, societatea privatizată având calitatea de terţ, nu de parte contractantă (cumpărător), astfel ca instituţia noastră nu poate răspunde pentru evicţiune faţă de aceasta (potrivit dreptului comun).

În cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise.

Potrivit dispoziţiilor art. 1337 C. civ. vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător (deci nu pe societatea privatizată, care este terţă de contract) de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului.

Or, aşa cum am menţionat prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni instituţia noastră în calitate de vânzător a transmis proprietatea asupra acţiunilor vândute libere de orice sarcini.

6) De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

La termenul de judecată din data de 18 februarie 2009, intimata - reclamantă SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. 732/1259/2007.

Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1) Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă A.V.A.S. Bucureşti invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 77/2008 şi sentinţa nr. 364/2008 – ca fiind pronunţată de instanţe necompetente – şi trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluţionare, către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.

Sunt invocate de către recurentă dispoziţiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. care stabilesc instanţa competentă „în cererile privitoare la executarea (...) unei creanţe instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii", socotind că este greşită aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin M.F.P.), ci împotriva A.V.A.S. – ca instituţie publică implicată în privatizare.

Mai apreciază recurenta - pârâtă că motivele invocate de instanţele de fond şi de apel, referitoare la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, deoarece nu suntem în situaţia în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanţe competente, în speţă fiind aplicabilă dispoziţia derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului.

O primă chestiune legată de normele care reglementează competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti este aceea că aceste norme nu sunt de ordine publică şi nu atrag sancţiunea nulităţii absolute în ipoteza încălcării lor, ceea ce duce la concluzia că dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu sunt incidente, atâta timp cât nu se invocă încălcarea normelor de competenţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Necompetenţa este de ordine publică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăseşte competenţa teritorială invocată doar în recurs: ori, competenţa teritorială a instanţelor chemate să soluţioneze cauza de faţă este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituţie publică centrală implicată în procesul de privatizare şi ca atare, sunt incidente dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., relative la competenţă alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Comercial Argeş, ca instanţă competentă a soluţiona acţiunea în despăgubiri împotriva acestei instituţii, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competenţă alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv şi la instanţele din reşedinţa judeţului unde îşi au sediul reclamanta, îşi găsesc pe deplin aplicarea, aşa cum a statuat instanţa de apel, deoarece instituţia implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă şi faptul că, fiind o acţiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanţa de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligaţiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competenţa alternativă a instanţei locului unde obligaţia a luat naştere. Or, în speţă, contractul de vânzare - cumpărare acţiuni s-a încheiat la Piteşti, unde se află şi sediul societăţii privatizate. Fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ.

Aşadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligaţie comercială, dacă reclamantul şi-a ales pentru valorificarea dreptului său instanţa în circumscripţia căreia a luat naştere obligaţia, acestei instanţe îi revine competenţa de a soluţiona pricina.

În cazul în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanţe, deopotrivă competente, revine reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabileşte, în mod definitiv, competenţa acelei instanţe, astfel încât părţile nu mai pot solicita declinarea competenţei, şi nici instanţa sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuţie problema competenţei teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, care nu este de ordine publică.

2) Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la termenele speciale de prescripţie extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speţă, OUG nr. 88/1997.

Această critică este nefondată.

Dezlegarea dată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel este legală, mai cu seamă că dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-şi pot găsi aplicabilitatea, în condiţiile în care obiectul reglementării se regăseşte într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate.

1. OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, aşa cum susţine recurenta, în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanţele au apreciat că se aplică dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de acesta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, şi termenul scurt de prescripţie de 3 luni, termen care se referă evident la procedura de privatizare şi la valorificarea drepturilor privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta stipulează că cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data naşterii dreptului la acţiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată de dreptul de proprietate asupra imobilului atribuit foştilor proprietari.

Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operaţiune, sau un act săvârşit în cursul procesului de privatizare şi se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecţilor implicaţi în procesul de privatizare de a fi despăgubiţi de către instituţiile implicate în procesul de privatizare.

În speţă, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăţilor comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăţi ca urmare a privatizării şi care, ulterior, au fost restituite foştilor proprietari, fiind incidente dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997.

În consecinţă, în mod corect a fost calificată acţiunea ca fiind de drept comun şi tot corect s-a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani.

Chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958 sau legea specială, respectiv Legea nr. 99/1999 art. 3228 fiind corect tranşată de instanţa de apel.

Acţiunea formulată de reclamanta, o acţiune în despăgubire, este întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, cuprinse în art. 324 din OUG nr. 88/1997, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispoziţiile art. 324 şi prin urmare supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.

Prin acţiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operaţiune şi nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din OUG nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acţiuni la societăţile comerciale la care statul este acţionar.

Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripţie de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

3) Cel de al treilea motiv de recurs formulat, circumscris motivului de modificarea prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului reclamantei SC P SA de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivată de dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată.

Astfel, în mod greşit, susţinând recurenta - pârâtă A.V.A.S. Bucureşti că acest termen de prescripţie începe să curgă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului.

În speţă de faţă, actul de vânzare - cumpărare de acţiuni s-a încheiat în data de 15 iunie 2000, iar acţiunea în despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată de Legea nr. 99/1999, în vigoare la acea dată.

În consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, astfel cum reiese şi din dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, care dispun că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În acest sens prevăd şi dispoziţiile art. 32 ind. 4 din titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare şi modificare a OUG nr. 88/1997, în conformitate cu care recurentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie coincide cu data executării hotărârii de instituire a imobilului.

Reţinerea instanţelor de fond şi de apel în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la acest moment, este corectă şi în raport de dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., potrivit de care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani", astfel încât termenul de executare a sentinţei judecătoreşti prin care societatea intimată - reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului proprietar este de 10 ani.

Că data de la care se calculează termenul de prescripţie de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv şi se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită şi de faptul că de la această dată se naşte pentru societatea comercială interesul de a promova o acţiune în despăgubiri împotriva instituţiei publice implicate în privatizare, căci societatea referă un prejudiciu în momentul restituirii efective.

Aşa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză – moara U. – sat Humele către foştii proprietari a fost făcută la data de 12 iunie 2005, astfel cum rezultă din procesul - verbal întocmit de executorul judecătoresc I.C., cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC P SA la data de 6 iunie 2007 şi întemeiată pe prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, socotit de la data predării bunului.

4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata - reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, şi nu valoarea „de piaţă".

În acest context, se susţine că nu există nicio menţiune în art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

Argumentele invocate de recurenta - pârâtă A.V.A.S. Bucureşti în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs.

În lipsa unor criterii de despăgubire chiar dacă obligaţia de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării şi nu în legea prin care se stabileşte restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari, cum susţine recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat. În acest sens art. 324 alin. (1) şi 3 din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate de comun acord cu societăţile comerciale iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

În lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit.

Instanţa de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire şi dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aplicabile în speţă, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii, răspunderea pârâtei avându-şi izvorul în drept de garante specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială.

În plus, legiuitorul a făcut distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului chiar în textul art. 324, invocat ca temei al acţiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă şi îndestulătoare.

Un alt argument însuşit corect de instanţa de apel este acela că legiuitorul foloseşte termenul „despăgubiri" şi nu acela de „valoare contabilă a activelor" şi că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilităţii stabilirii sumei pe cale amiabilă care în speţă a eşuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitaţia la conciliere adresată de intimată.

Este de remarcat şi faptul că instanţele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1 alin. din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiţii ale acţiunii „de in rem verso" nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară preţul încasat pe acţiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflaţie suma încasată ceea ce lipseşte de concludenţă ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 15 iunie 2000.

Împrejurarea că, prin contractul de vânzare - cumpărare acţiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituţie publică implicată, a vândut acţiuni reprezentând 90,19% din capitalul social şi nu 100% din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acţiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituţiei implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate şi în patrimoniul societăţii şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au un alt regim juridic.

5. Prin cel de al cincilea motiv de recurs formulat, recurenta - pârâtă A.V.A.S. Bucureşti critică hotărârea din apel sub aspectul „confuzii" pe care consideră că instanţa o face între obligaţia de despăgubire, prevăzută de legea specială (OUG nr. 88/1997) şi dispoziţiile dreptului comun privitoare la evicţiune (art. 1337 C. civ.), invocând, totodată, şi faptul că SC P SA Piteşti nu are calitate procesuală activă, raportat la contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 15 iunie 2000.

Acest motiv nu poate fi primit de către instanţa de recurs.

Examinând cu prioritate problema calităţii procesuale active a reclamantei SC P SA, Înalta Curte constată că susţinerea recurentei - pârâte A.V.A.S. Bucureşti în acest sens, este neîntemeiată.

Calitatea procesuală activă a reclamantei de a solicita de la instituţia implicată despăgubiri, este conferită de calitatea de societate privatizată şi nu de calitatea de parte în contractul de vânzare - cumpărare acţiuni a avut ca scop privatizarea societăţii reclamante SC P SA şi în calitate de societate privatizată acesta este un drept să solicite despăgubiri urmare restituirii din patrimoniul său a unui imobil către foştii proprietari în baza art. 324 din OUG nr. 88/1997.

Înalta Curte urmează a înlătura şi cealaltă critică formulată în susţinerea acestui motiv de recurs, căci, aşa cum s-a arătat şi mai sus, instanţele de fond şi de apel au analizat obligaţia de despăgubiri strict sub incidenţa prevederilor OUG nr. 88/1997, şi nicidecum prin raportare la dispoziţiile Codului civil art. 1337, privitoare la evicţiune.

6. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituţia recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei - reclamante.

În acest context, se susţine că, chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

Sunt invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Şi sub acest aspect Decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, aşa cum se arată în considerentele instanţei de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă şi care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispoziţiilor art. 27 – art. 29 din lege, până la limita de 50%, cumulat din preţul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din acelaşi act normativ, prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, (sau 1999 ca în manuscris), aprobată prin Legea nr. 44/1998, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecăţii, contractul a fost încheiat în 15 iunie 2000.

Faţă de această precizare a legii înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

Este de remarcat şi faptul că instanţele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, se cuvine a preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 19 februarie 1999.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta - pârâtă să plătească intimatei - reclamante SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, suma de 1.150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 73/A-C din 3 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - pârâtă să plătească intimatei - reclamante SC P SA, prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, suma de 1.150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 1156/2009. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 1167/2009. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 1158/2009. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1158/2009. Comercial