ICCJ. Decizia nr. 1202/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1202/2009
Dosar nr. 2011/96/2007
Şedinţa publică din 8 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2230 din 28 iunie 2007, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL Odorheiu Secuiesc împotriva pârâţilor SC L.K.S. SRL Odorheiu Secuiesc, K.L. şi L.C., obligându-i pe aceştia în solidar să achite reclamantei suma de 380.706 lei cu titlu de daune, reprezentând marja comerciantului asupra preţului de achiziţie al produselor H., pentru perioada 1 septembrie 2000 - 31 august 2003, cu cheltuieli de judecată, respingând cererea de intervenţie formulată în interesul pârâţilor de către H.S. GMBH & KG, cu domiciliul procesual ales în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit deciziei nr. 1430 din 6 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie s-a constatat că pârâţii, persoane fizice, foşti angajaţi ai reclamantei s-au ocupat de comercializarea produselor H. şi încă din 1999, când erau angajaţi, au trimis oferte de preţ de natură a deturna clientela către firma proprie concurentă SC K.C. SRL, actuala SC L.K.S. SRL Odorheiu Secuiesc. S-a avut în vedere că instanţa supremă a admis în parte acţiunea reclamantei, obligându-i pe pârâţi să înceteze actele de concurenţă neloială, să publice pe cheltuiala lor într-un ziar de largă circulaţie şi local hotărârea de încetare a comercializării produselor H., fiind acordate şi daune pentru perioada 2 august 1999 – 31 octombrie 1999, în cuantum de 101.272.927 lei vechi.
Instanţa a constatat că în pofida acestor interdicţii, pârâţii nu au încetat faptele de concurenţă neloială, continuând să aibă relaţii comerciale cu vechea clientelă a reclamantei, atrăgând total de partea lor furnizorul principal de produse H., atrăgând, prin practicarea de preţuri mici şi alte mijloace, clienţii care mai erau fideli reclamantei. Totodată, s-a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză, considerat alături de susţinerile pârâţilor, edificator în soluţionarea cauzei.
Prin Decizia nr. 102/A din 21 decembrie 2007, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei mai sus menţionate.
A schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă, având ca obiect obligarea pârâţilor în solidar la plata daunelor reprezentând marja comerciantului asupra preţului de achiziţie al produselor H. pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003 şi, pe cale de consecinţă, a admis şi cererea de intervenţie formulată în interesul pârâţilor de către H.S. GMBH & KG.
A obligat-o pe intimata - reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în favoarea apelantei SC L.K.S. SRL, în cuantum de 18.503 lei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin hotărârea atacată pârâţii au fost obligaţi la daune pentru perioada 11 septembrie 2000 – 31 august 2003, pornindu-se de la dispoziţiile deciziei nr. 1430/2003 a fostei Curţi Supreme de Justiţie şi în baza unui raport de expertiză.
Prin acţiunea formulată la 11 septembrie 2003 reclamanta SC R. SRL Odorheiu Secuiesc a cerut obligarea pârâtei SC L.K.S. SRL în solidar cu L.C. şi K.L. la plata sumei de 2.430.550.224 lei reprezentând adaosul realizat şi anume marja comerciantului asupra preţurilor de achiziţie ale produselor H., invocându-se Decizia nr. 1430 din 6 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a acordat adaosul realizat (marja comerciantului) pe perioada august 1999 – ianuarie 2000. Pe baza faptelor de concurenţă neloială, stabilite prin această decizie, reclamanta a cerut cu acelaşi titlu, suma menţionată pentru 36 de luni.
Problema prescripţiei dreptului la acţiune nu mai poate fi pusă în discuţie, întrucât excepţia a fost în mod irevocabil respinsă prin Decizia nr. 70/A/2005 a Curţii de Apel Târgu Mureş, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4324 din 1 noiembrie 2006, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând starea de fapt care a generat conflictul dintre părţi, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, prin Decizia nr. 1430 din 6 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 240 din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Târgu Mureş pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 20 din 18 ianuarie 2001, a schimbat în parte această sentinţă şi a admis acţiunea reclamantei SC R. SRL, obligându-i pe pârâţii din prezenta cauză, în solidar, la încetarea tuturor actelor de concurenţă neloială precum şi la plata unei sume cu titlu de daune. Din dispozitivul acestei decizii nu rezultă pentru ce perioadă s-au acordat aceste daune, dar, din lecturarea considerentelor rezultă că suma acordată de instanţa de recurs a fost solicitată de reclamantă cu titlu de profit nerealizat în perioada 2 august - 31 octombrie 1999, până la încetarea faptelor de concurenţă neloială.
A reţinut, prin urmare, că petitul de daune a fost formulat pentru o sumă fixă, acordată de altfel, dar din dispozitiv şi din considerente nu rezultă că suma respectivă s-a acordat pe perioada 2 august 1999 – 31 octombrie 1999, dar nici că s-ar fi respins cererea pentru perioada următoare, până la pronunţarea hotărârii, perioadă acoperită în întregime prin petitul formulat. În condiţiile în care cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze are ca obiect sume datorate ca efect al acestei hotărâri irevocabile, pe o perioadă avută în vedere la data formulării pretenţiilor în dosarul iniţial, aspect ce rezultă din sintagmă „până la încetarea faptelor de concurenţă neloială", cel puţin aşa se reţine în considerentele deciziei invocate, practic, întreaga perioadă cuprinsă între 2 august 1999 şi până la pronunţarea deciziei, a fost acoperită prin suma acordată potrivit dispozitivului. Probabil că o explicare a acestui dispozitiv ar fi clarificat situaţia, dar, acest aspect ţinea de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Instanţa de recurs s-a raportat la faptele şi împrejurările prezentate de reclamantă prin acţiunea civilă formulată la 15 noiembrie 1999, când s-a invocat comercializarea produselor H. şi deturnarea clientelei începând cu luna septembrie 1999, când pârâţii, persoane fizice, foşti angajaţi ai societăţii, şi-au dat demisia şi au continuat prin intermediul societăţii pârâte fapte de concurenţă neloială, invocându-se şi încălcarea clauzei de confidenţialitate.
Deşi în cererea de chemare în judecată reclamanta nu a indicat clar perioada pentru care solicită suma de 2.430.550.224 lei vechi, potrivit notificării şi cererii de conciliere se precizează că cere profitul brut realizat de pârâtă pentru anul 2000, 2001 şi 2002, „profit realizat prin acte de concurenţă neloială faţă de firma reclamantă", astfel cum s-a dovedit prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie. Instanţa de fond a acordat cu titlu de daune suma de 380.706 lei pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003, fără însă să rezulte din considerente cum a determinat această perioadă, după ce reţine că reclamantei i-au fost acordate prin hotărârea instanţei supreme daune pentru perioada 2 august 1999 – 31 octombrie 1999.
În fine, a mai reţinut instanţa de apel, concluzionând, că întreaga perioadă a fost acoperită sub aspectul petitului în dezdăunare prin suma acordată de instanţă în recurs, deoarece din dispozitivul deciziei nu rezultă că suma de 101.272.927 lei a fost acordată pe o perioadă determinată, iar din considerente rezultă „admiterea pretenţiilor, mai puţin capătul de cerere privind daunele morale". Întrucât reclamanta nu şi-a majorat câtimea sumei solicitate cu titlu de daune, se deduce că, respectându-i-se principiul disponibilităţii, s-a acordat suma concret determinată.
Pentru perioada de după data pronunţării irevocabile, 6 martie 2003 – 31 august 2003, reclamanta nu mai poate justifica solicitarea daunelor în baza constatărilor cuprinse în Decizia irevocabilă. Cel puţin pentru acest rest de perioadă, prima instanţă nu putea ignora cu desăvârşire susţinerile intervenientei, în calitate de producător şi expeditor de produse abrazive în România, care, prin actul tradus de la fila 119 dosar, precizează că din luna mai 2000 a luat sfârşit colaborarea cu firma SC R. SRL, aceasta fiind data ultimei livrări şi că acesteia nu i s-a acordat exclusivitate de vânzare într-o anumită zonă.
În plus, din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că se invocă o nerespectare a dispoziţiilor unei decizii irevocabile prin aceea că pârâţii au continuat să comercializeze produse H., în pofida interdicţiei. Pentru aceasta însă reclamanta ar fi avut la îndemână alt mijloc procesual, analiza nerespectării unei hotărâri judecătoreşti excedând cadrului procesual dedus judecăţii. Prin urmare, suma pretinsă cu titlu de marja comerciantului ca urmare a constatării faptelor de concurenţă neloială avută în vedere în primul dosar, are ca sursă o stare de fapt şi un regim juridic distinct faţă de prejudiciile pretinse ca urmare a nerespectării unei hotărâri judecătoreşti.
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs reclamanta SC R. SRL Odorheiul Secuiesc, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel, în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond, cu obligarea intimaţilor - pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta - reclamantă susţine astfel, în esenţă, că hotărârea Curţii de Apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât pârâţilor li s-a respins proba cu expertiza, dar li s-a admis apelul în baza unui alt motiv decât cel invocat de aceştia, ignorându-se două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; motivele de apel au depăşit petitul acţiunii, deoarece instanţa de apel nu mai trebuia să constate dacă pârâţii au săvârşit sau nu fapte de concurenţă neloială; prin raportul de expertiză însuşit de către pârâţi s-a dovedit că suma la care trebuie să fie obligaţi pârâţi este de 3.807.066.101 lei, pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003, deoarece dispoziţia de interzicere a comercializării produselor H. nu a fost respectată de către pârâtă; aceştia au în continuare aceeaşi conduită de concurenţă neloială, fiindcă şi în prezent comercializează aceleaşi produse, astfel că instanţa de fond nici nu trebuia să facă altceva decât să preia din considerentele deciziei nr. 1430/2003 temeiurile de drept şi apoi să facă un simplu calcul aritmetic pentru determinarea rezultatului faptelor de concurenţă neloială.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului şi a hotărârilor pronunţate în cauză, în raport de temeiul de drept invocat de recurenta - reclamantă pentru a solicita modificarea deciziei Curţii de Apel, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că nu se justifică modificarea acestei hotărâri urmare motivului de recurs formulat de reclamantă, întrucât nu se poate susţine întemeiat că aceasta cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii atât timp cât instanţa a făcut o analiză pertinentă cauzei, în funcţie de probele existente la dosar şi de momentele pronunţării fiecăreia dintre hotărârile judecătoreşti ce au incidenţă în cauză, pronunţând o soluţie legală şi temeinică, ce se impune a fi menţinută.
Astfel, instanţa de apel a stabilit judicios că este în afara oricărei discuţii constatarea faptelor de concurenţă neloială, dar întrucât daunele au fost solicitate „pentru cele 36 de luni", această perioadă a fost avută în vedere în dosarul soluţionat irevocabil, pentru că chiar dacă la data formulării acţiunii iniţiale reclamanta a solicitat o sumă calculată pentru o perioadă determinată, din moment ce a solicitat daune până la încetarea stării de concurenţă neloială, avea posibilitatea să majoreze cuantumul pretenţiilor, or, nu a făcut acest lucru, iar Curtea Supremă de Justiţie a acordat, prin Decizia nr. 1430 din 6 martie 2003, cu titlu de daune, cuantumul sumei pe care îl avea concret determinat.
Totodată, s-a reţinut corect că, pentru perioada de după pronunţarea deciziei nr. 1430/2003, nu se poate pretinde existenţa constatării faptelor de concurenţă pentru viitor, instanţa pronunţându-se în limitele investirii, asupra perioadei de referinţă indicată în cererea reclamantei, aşa încât pentru perioada de după pronunţarea irevocabilă a deciziei mai sus menţionate, respectiv 6 martie 2003 – 31 august 2003, reclamanta nu poate solicita justificat acordarea daunelor în baza constatărilor cuprinse în această decizie irevocabilă.
Nici susţinerea recurentei potrivit căreia prin raportul de expertiză s-a stabilit că suma la care trebuiau obligaţi pârâţi este de 3.807.066.101 lei pentru perioada 1 septembrie 2000 – 31 august 2003 nu putea fi luată în considerare, din aceleaşi considerente mai sus prezentate, la care se adaugă precizarea intervenientei, ce nu a putut fi ignorată, cel puţin în stabilirea corectă a situaţiei de fapt, conform căreia din luna mai 2000 a luat sfârşit colaborarea cu firma SC R. SRL, deci relaţia comercială dintre SC R. SRL şi H.S. GMBH & KG a încetat în luna menţionată.
De altfel, recurenta - reclamantă nu susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, nici că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ci doar că această hotărâre conţine motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi cum acest motiv de recurs se constată a fi neîntemeiat, potrivit celor mai sus arătate, iar soluţia pronunţată de Curtea de Apel este legală, aceasta va fi păstrată, în consecinţă, iar recursul reclamantei se va respinge, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei nr. 102/A din 21 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1198/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1205/2009. Comercial → |
|---|
