ICCJ. Decizia nr. 1215/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1215/2009
Dosar nr. 31611/3/2007
Şedinţa publică din 8 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3473 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost respinse excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Sectorului 4 Bucureşti prin Primar şi a Sectorului 4 al Municipiului Bucureşti prin Primar; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al Sectorului 4 şi primarul A.I., în nume personal; a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A.C. SA în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sectorului 4 Bucureşti prin Primar şi Sector 4 al Municipiului Bucureşti prin Primar, ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
1. În ceea ce priveşte excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă a pârâţilor Primăria Sectorului 4 Bucureşti, reprezentată prin Primar, şi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, reprezentat prin Primar:
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, fiind titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile cu persoanele fizice sau juridice, iar potrivit art. 21 alin. (5), despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ teritorială în urma hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată sunt asigurate de la bugetul local.
Autorităţile administraţiei publice locale din Municipiul Bucureşti sunt Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale sectoarelor, ca autorităţi deliberative, precum şi primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii sectoarelor, ca autorităţi executive (art. 80 din Legea nr. 215/2001). Primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în justiţie [art. 21 alin. (2)].
2. În ceea ce priveşte primăria, se reţine că potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
3. În ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, se reţin următoarele:
Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Termenul de prescripţie este de 3 ani [art. 3 alin. (1)], respectiv termenul general aplicabil acţiunilor personale.
În prealabil, Tribunalul a avut în vedere la stabilirea începutului prescripţiei extinctive ambele temeiuri juridice invocate de reclamantă. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitorul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Potrivit art. 8 alin. (2) din acelaşi decret, regula menţionată anterior se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei, deci prescripţia începe să curgă de când cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.
În speţă, din examinarea situaţiilor de lucrări şi a borderourilor, a rezultat că lucrările suplimentare de construcţii a căror contravaloare o solicită reclamanta, au fost executate şi finalizate cel mai târziu în luna iunie 2004. Această concluzie este susţinută şi de conţinutul adresei cu caracter de convocare la conciliere, înregistrată la Primăria Sector 4 din 12 noiembrie 2004, în care reclamanta menţionează că la data de 5 iulie 2004 a depus la registratura pârâtei o lucrare completă, de 7 pagini, din care rezulta din ce se compune debitul pretins de reclamantă, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi nedecontate. De asemenea, reclamanta face referire la adresa din 5 iulie 2004 şi în conţinutul adresei din 10 noiembrie 2004, în care prezintă în mod detaliat lucrările nedecontate, printre care se regăsesc şi lucrările suplimentare a căror valoare este indicată, în privinţa acestora din urmă reclamanta precizând că „au fost executate până la 30 iunie 2004".
Faţă de aceste împrejurări de fapt, Tribunalul a reţinut că, în raport de temeiurile juridice ale acţiunii, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la sfârşitul lunii iunie 2004, cel mai târziu la 5 iulie 2004, când reclamanta a cunoscut sau putea ori trebuia să cunoască atât paguba/micşorarea patrimoniului său, întrucât efectuase lucrări suplimentare a căror valoare o cunoştea, fiind evidenţiate în situaţiile de plată verificate şi semnate de dirigintele de şantier, cât şi pe cel care răspunde pentru repararea pagubei/cel care a beneficiat de mărirea patrimoniului, respectiv Primăria Sector 4, în calitate de beneficiar al lucrărilor.
Împotriva acestei sentinţe formulează apel reclamanta, motivele de apel vizând exclusiv critici cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei extinctive.
În esenţă, aceste motive sunt următoarele:
Deşi instanţa de fond reţine că temeiul de drept îl reprezintă art. 8 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, ajunge la concluzia eronată că termenul de la care începe să curgă prescripţia este dată finalizării lucrărilor suplimentare de construcţii, apreciată ca fiind luna iunie 2004. În opinia apelantei, potrivit textului de lege arătat, prescripţia începe să curgă numai de la data când creditorul a cunoscut, sau trebuia, ori putea să cunoască paguba, şi pe cel care răspunde de ea.
Apelanta consideră că instanţa de fond a pus semnul egalităţii între data finalizării lucrărilor suplimentare de construcţii şi momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie.
Se mai arată că societatea apelantă a acceptat să execute lucrările suplimentare începute, utilizând fonduri proprii, în consideraţia exclusivă a faptului că pârâtele vor obţine finanţarea şi-şi vor onora obligaţiile de plată.
Se arată că problema pagubei a apărut abia atunci când Primăria a început să invoce alte motive pentru neplată, ceea ce a condus la convingerea că aceasta este de rea credinţă.
Se mai arată că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că nu toate lucrările au fost finalizate la acelaşi termen, lucrările suplimentare nefiind nici măcar recepţionate, ceea ce duce, în opinia apelantei, la concluzia că termenul de prescripţie nici nu a început să curgă. Apelanta invocă şi faptul că intimatele au recunoscut datoria, astfel încât cursul prescripţiei a fost întrerupt.
Intimatele Primăria Sectorului 4 prin Primar şi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti formulează întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 460 din 17 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente:
Apelanta reclamantă a solicitat obligarea intimatelor la plata unei sume de bani cu titlu de contravaloare lucrări suplimentare de construcţii, sumă ce urmează a fi indexată, motivat de faptul că în cursul anului 2004 a executat o serie de lucrări de construcţii, ocazie cu care a efectuat aceste lucrări suplimentare refuzate la plată.
Din cuprinsul invitaţiei la conciliere directă întocmită de către apelantă şi înregistrată la Primăria Sectorului 4 Bucureşti la 12 noiembrie 2004 se arată că „la data de 5 iulie 2004 societatea a depus prin registratura Primăriei Sectorului 4, o lucrare completă pe 7 pagini, din care rezulta cu lux de amănunte din care se compune debitul reprezentând lucrări executate şi nedecontate".
Ca atare, data de 5 iulie 2004 este data la care apelanta a cunoscut sau putea ori trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde pentru repararea pagubei.
De la această dată începe să curgă şi termenul de prescripţie, având în vedere că ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa.
Nu poate fi reţinută susţinerea apelantei în sensul că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data refuzului primăriei de a efectua plata acestor lucrări.
Nu există niciun temei legal care să justifice această interpretare, refuzul la plată neconstituit o cauză de amânare a începerii termenului de prescripţie.
Faptul că aceste lucrări suplimentare nu au fost recepţionate nu duce la concluzia că termenul de prescripţie nici nu a început să curgă, atâta vreme cât apelanta a cunoscut aceste lucrări, a cunoscut contravaloarea lor şi a cunoscut refuzul debitorului de a le plăti.
Nu există la dosar nicio dovadă cu privire la faptul că pârâtele au recunoscut în scris datoria, fără echivoc, că au fost de acord să plătească aceste lucrări, astfel încât să intervină o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, astfel cum susţine apelanta.
Împotriva acestei decizii, a introdus recurs, în termen legal reclamanta, solicitând modificarea, admiterea apelului şi desfiinţarea în parte a sentinţei, în ceea ce priveşte, admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În justificarea acestuia, recurenta în esenţă, a dezvoltat în fapt următoarele critici:
- Decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, de îndată ce a reţinut contrar probelor administrate, că „la dosar nu există nicio dovadă cu privire la faptul că pârâtele au recunoscut în scris datoria".
- Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 lit. a) şi c) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă de îndată ce prescripţia s-a întrerupt la data de 11 martie 2005, ca urmare a recunoaşterii dreptului, situaţie în care dreptul material la acţiune a fost întreruptă, ca urmare a existenţei unui act începător de executare, dovedit cu adresa din 16 mai 2007, iar un nou termen de prescripţie a început să curgă, la momentul desfiinţării titlului executoriu, respectiv la data de 27 iunie 2007
- Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 8 din Decretul 167/1958, instanţa ignorând faptul că dreptul la acţiune nu se putea naşte mai înainte de parcurgerea procedurii prealabile aşa cum este reglementată de art. 7201 C. proc. civ.
- instanţa de apel nu a analizat dacă existau motive temeinice pentru care recurenta - reclamantă a depăşit termenul de prescripţie.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pentru aceleaşi pretenţii, recurenta - reclamantă, a mai formulat o cerere de chemare în judecată la 22 aprilie 2005, având ca temei legal dispoziţiile art. 969 C. com., cerere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 4111 din 7 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sentinţă menţionată prin Decizia nr. 2548 din 27 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 38136/2/2005.
Fiind stabilit aşadar un nou temei juridic pentru acţiunea de faţă, în raport de art. 998, art. 999 – în mod justificat în apel s-a verificat pe de o parte dacă s-a făcut sau nu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În mod justificat, verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei, instanţa a reţinut că prescripţia începe să curgă, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Analizând devolutiv starea de fapt, reţinută la fond instanţa de apel confirmând-o, a reţinut justificat că termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la 5 iulie 2004, când reclamanta a cunoscut micşorarea patrimoniului, întrucât efectuase lucrări suplimentare a căror valoare o cunoştea.
Instanţa a reţinut corect şi momentul de la care începe să curgă prescripţia cât şi faptul că nu sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, privind întreruperea termenului de prescripţie.
Astfel se constată că motivarea deciziei nu este contradictorie.
Celelalte critici vizează netemeinicia, or în recurs, în raport de caracterul acestei căi de atac, Înalta Curte, nu poate realiza o repunere în discuţie a probatoriului administrat, fără a aluneca spre o analiză a criticilor de netemeinicie formulate de recurentă.
Aşa fiind, pentru cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.C. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 460 din 17 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1214/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1218/2009. Comercial → |
|---|
