ICCJ. Decizia nr. 1226/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1226/2009
Dosar nr. 6976/30/2007
Şedinţa publică din 8 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R. SRL cu sediul în Timişoara, a chemat în judecată pe pârâta S.N.R., direcţia radiocomunicaţii Timişoara, şi a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra construcţiei şi terenului pentru care prin Decizia nr. 345/1/2001 a Tribunalului Timiş s-a dispus vânzarea.
Printr-o cerere precizatoare, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la vânzarea imobilului la preţul de 44.070 euro reprezentând 14,69% din valoarea achitată, restul reprezentând investiţiile efectuate cu îmbunătăţiri aduse construcţiei.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 649/PI din 11 aprilie 2005, a admis acţiunea, a obligat pe pârâtă să vândă reclamantei imobilul compus din construcţie în valoare de 44.070 euro şi suprafaţa de 1.458 mp teren în valoare de 46.555 euro. Totodată a obligat pe pârâtă la 76.402.205 lei cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel Timişoara scoate de pe rol apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei susmenţionate şi trimite cauza aceluiaşi tribunal pentru soluţionarea apelului, considerând că art. 2 pct. 2 din Legea nr. 219/2005 atribuie tribunalelor competenţa de soluţionare a apelurilor.
Prin Decizia civilă nr. 133/A din 15 februarie 2006, Tribunalul Timiş, admite apelul, desfiinţează sentinţa nr. 649/2005 şi trimite cauza la Judecătoria Timişoara pentru soluţionarea în fond a pricinii.
Recursul reclamantei este admis de Curtea de Apel Timişoara care, prin Decizia civilă nr. 1137 din 11 mai 2006 casează Decizia Tribunalului şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea apelului.
Prin Decizia civilă nr. 266/A din 3 aprilie 2007, Tribunalul pronunţă aceiaşi soluţie de admitere a apelului pârâtei, anulare a sentinţei nr. 649/2005 şi trimiterea cauzei la Judecătoria Timişoara.
Hotărârea astfel pronunţată este infirmată prin Decizia civilă nr. 761 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, care admite recursul reclamantei, casează Decizia recurată şi trimite cauza Tribunalului Timiş pentru judecarea cauzei în primă instanţă. Instanţa de recurs a stabilit caracterul comercial al litigiului a cărui valoare este de peste 100.000 lei iar competenţa de primă instanţă aparţine Tribunalului.
Reluând judecata fondului, Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 admite acţiunea, obligă pe pârâtă să vândă imobilul la preţul de 44.070 euro şi să plătească reclamantei 4.465 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că părţile au stabilit de comun acord preţul imobilului de 300.000 euro din care numai 14,69% este investiţia pârâtei. Astfel, dând eficienţă hotărârilor judecătoreşti prin care pârâta a fost obligată la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, a obligat la încheierea contractului pentru suma de 44.070 euro cu titlu de preţ.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 118/A din 9 iunie 2008, a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa nr. 1458/2007 în sensul că a admis în tot acţiunea şi a obligat pe pârâtă să vândă şi terenul în suprafaţă de 1.453 mp la preţul de 46.555 euro, a menţinut restul dispoziţiilor instanţei şi a obligat pe pârât la 1.705 lei cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel, a reţinut în esenţă că părţile au purtat negocieri cu priire la preţul de vânzare a construcţiei stabilindu-se suma de 300.000 euro, valoare din care se va scădea îmbunătăţirile executate, respectiv – potrivit expertizei – 85,31%.
În privinţa termenului instanţa a reţinut că, independent de clarificare, destinaţia acestuia este de a servi activităţii economice în scopul definit de art. 13 din Legea nr. 364/2004, aşa încât prin acţiune dispoziţiile se înţelege atât clădirea cât şi terenul necesar desfăşurării activităţii ce nu au fost folosite direct în activitatea pârâtei.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a interpretat noţiunea de activ în care a inclus atât construcţia cât şi terenul aferent exploatării normale, în condiţiile în care contractul de asociere în participaţiune nu a avut niciodată ca obiect terenul aferent construcţiei iar prevederile Legii nr. 133/1999 şi Legea nr. 364/2004 obligau la vânzarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune.
Mai susţine recurenta că în mod greşit instanţele de fond au stabilit preţul de vânzare cât timp irevocabil, Decizia nr. 1531/2003 a Curţii de Apel a impus obligaţia de negociere a preţului. Faptul că negocierile au eşuat nu dau dreptul reclamantei să oblige la încheierea unui contract cât timp pârâtei nu i se poate imputa o culpă. Greşit instanţa de apel a considerat că preţul de 300.000 euro ar trebui să includă anumite creanţe ale reclamantei iar eventualele investiţii nu dau dreptul la o cotă din dreptul de proprietate ci doar la un drept de creanţă. Decizia nr. 1531/2003 a fixat un preţ minim rezultat după deducerea investiţiilor aşa încât o nouă deducere a aceloraşi investiţii din preţ nu este de înţeles.
Investiţiile reclamantei nu pot depăşi suma de 48.535 dolari S.U.A. ce a fost fixată în contract şi actele adiţionale, iar acestea au fost compensate cu folosinţa gratuită a mansardei construcţiei pe o perioadă de 10 ani.
O ultimă critică adusă deciziei instanţei de apel este aceea legată de lipsa motivelor pe care aceasta se sprijină în stabilirea preţului de vânzare a terenului cu atât mai mult cu cât se ignoră expertiza din 2006.
Recursul este fondat şi va fi admis.
Prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999, reluate de art. 12 din Legea nr. 364/2004, stabileau vânzarea activelor disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza unor contracte de închiriere, locaţie de gestiune sau asocieri în participaţiune încheiate cu entităţii juridice la care statul era acţionar majoritar.
Prin contractul de asociere în participaţiune încheiat în anul 1992 părţile au convenit ca reclamanta să aibă folosinţa clădirii fostului corp de gardă. În anul 1995 s-a încheiat între aceleaşi părţi un contract de închiriere având ca obiect aceeaşi clădire. Niciunul dintre aceste contracte nu au prevăzut situaţia terenului pe care se află construcţia, iar hotărârile judecătoreşti – respectiv Decizia irevocabilă a Curţii de Apel Timişoara nr. 1531 din 19 iunie 2003 – prin care pârâta era obligată să încheie contract de vânzare la preţ negociat, pornind de la preţul de 426.601.056 lei stabilit prin expertiză, au avut în vedere numai folosinţa clădirii în baza contractului de închiriere şi de asociere în participaţiune.
Instanţa de apel interpretând extensiv dispoziţiile legale citate a adăugat textului amintit menţiuni pentru care acesta nu a fost edictat, aşa încât orice definiţie încercată expresiv „activ disponibil" nu poate cuprinde alte elemente decât cele pe care prevederile legale le-au avut în vedere – lucrul închiriat sau adus în asociere.
Ce-a de-a doua critică formulată în motivele de recurs este însă nefondată.
Prevederile legale amintite nu au caracter supletiv; ele impun o anumită conduită regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat de a vinde activele disponibile folosite de întreprinderile mici şi mijlocii prin contracte de închiriere, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune. Totodată, asupra situaţiei de activ disponibil, a fost pronunţată o hotărâre judecătorească irevocabilă ce nu mai poate fi reanalizată.
Preţul vânzării, deşi stabilit ca fiind negociabil, nu poate fi impus de vânzător peste o limită comparabilă valorii unor lucruri similare.
Apare cu evidenţă că stabilirea preţului de 300.000 euro pentru 14,69% din construcţie este inacceptabil, în condiţiile în care prin expertiză s-a stabilit valoarea de circulaţie a acesteia la suma de 290.515,4 ron din care investiţiile cumpărătorului au fost în valoare de 24.785,5 ron.
În mod greşit recurenta susţine că nu i se poate imputa o culpă în situaţia în care începând cu 25 septembrie 2003 negocierile de stabilire a preţului au eşuat datorită văditei intenţii a acesteia de o supraevalua preţul de vânzare.
În privinţa deducerii investiţiilor de 85,31% din construcţie, atitudinea ostilă a recurentei este evidentă: s-ar încălca nu numai norma specială a legii dar şi principiile generale de drept, în condiţiile în care preţul vânzării ar cuprinde şi îmbunătăţirile executate de cumpărător. Chestiunea unei reevaluării, ca urmare a timpului scurs de la data expertizării la momentul vânzării, nu este acceptabilă în condiţiile culpei vânzătorului, astfel cum a fost expus.
Greşit recurenta susţine că investiţiile ce depăşesc suma de 48.535 dolari S.U.A. nu au o bază juridică de calcul întrucât părţile au stabilit în condiţiile lor aceasta. Raportul de expertiză întrunit în anul 2003 a stabilit atât valoarea construcţiei cât şi îmbunătăţirile aduse de locatar, iar prevederile Legii nr. 133/1999 şi Legii nr. 364/2004 stabileau deducerea investiţiilor [art. 12 lit. b)].
Evaluarea compensării investiţiilor cu folosinţa gratuită a mansardei şi beneficiile rezultate din contractul de asociere este nesusţinută materialul probator şi de normele legale în materia contractului de asociaţiune în participaţiune. Prevederile art. 251 şi art. 254 C. com., stipulează participaţiunea la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar a întregului comerţ pe care o acordă un comerciant uneia sau mai multor persoane, şi lipsa dreptului de proprietate asupra lucrurilor puse în asociaţiune, chiar dacă au fost procurate de dânşii.
În privinţa lipsei motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, aceasta nu mai poate forma obiectul criticii deciziei nr. 118/2008 întrucât chestiunea obligaţiei de vânzare a suprafeţei de teren a fost deja tranşată.
În condiţiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 118/A din 9 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, şi va respinge apelul reclamantei şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de S.N.R. Bucureşti prin Sucursala Timişoara.
Modifică Decizia civilă nr. 118 din 9 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC R. SRL Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timişoara.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1224/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1229/2009. Comercial → |
|---|
