ICCJ. Decizia nr. 1223/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1223/2009
Dosar nr. 28108/3/2005
Şedinţa publică din 8 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta M.A., a chemat în judecată pe pârâtele C.E.C. SA şi membrii consiliului de administraţie ai acestuia, solicitând ca prin hotărârea parţială, în temeiul art. 270 C. proc. civ. să se ia act că pârâţii recunosc existenţa a 34 de obligaţiuni CEC deţinute de reclamantă, în valoare de 43.000 dolari S.U.A. fiecare.
Prin sentinţa comercială nr. 11240 din 5 decembrie 2006 Tribunalul Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii iar pe fond a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că hotărârile parţiale pot fi pronunţate la cererea reclamantului dacă numai o parte din pretenţiile sale au fost recunoscute de pârât într-un litigiu pendinte. Însă din cuprinsul acţiunii rezultă că nu există o recunoaştere din partea pârâţilor T.C., H.B., C.D., R.G.G., G.C., M.L.P., S.V., D.C., A.B., C.B. şi C.P., ci numai pretenţia reclamantei de a pretinde recunoaşterea drepturilor sale rezultată din trei hotărâri judecătoreşti.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 132 din 14 martie 2007, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa atacată şi admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins-o considerând că acţiunea în constatare nu este permisă atunci când se solicită constatarea unei stări de fapt sau când partea are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu e admisibilă consfinţirea într-o hotărâre de expedient a constatării unei recunoaşteri a unei situaţii, apriorică procesului.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prin nedezbaterea fondului cauzei şi a motivelor de apel, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii astfel că intimaţii lipsă, nu şi-au manifestat acordul sau dezacordul cu privire la excepţie; instanţa a refuzat să judece cauza sub cuvânt că legea nu prevede, săvârşind astfel o denegare de dreptate.
În mod greşit instanţa de apel a admis excepţia susţinând, împotriva textului art. 111 C. proc. civ., inadmisibilitatea acţiunii când partea solicită constatarea unei stări de fapt, deşi textul citat prevede inadmisibilitatea dacă partea poate cere realizarea dreptului. Mai mult instanţa nu a lua în discuţie nici cererea formulată ca în cazul în care consideră necesar să transforme acţiunea în constatare în acţiune în realizare.
Mai susţine recurenta că hotărârea este lovită de nulitate întrucât în propria cale de atac înrăutăţeşte situaţia apelantei.
În mod greşit s-a admis apelul reclamantei şi s-a admis şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe care reclamanta nu a invocat-o.
Recursul este nefondat şi va fi respins.
Calea extraordinară de atac de reformare, recursul poate conduce la modificarea sau casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate cerute de recurent prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Întemeiată exclusiv pe pct. 5 al art. 304, calea de atac nu poate fi extinsă la celelalte motive, decât în condiţiile unor alte motive de ordine publică invocate sau puse în discuţia părţilor din oficiu.
Astfel, motivele contradictorii pe care se sprijină Decizia atacată care, după analiza excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, aduce şi argumente pe netemeinicia acţiunii, nu pot face obiectul unei critici a hotărârii curţii de apel întrucât excede motivelor invocate şi a celor de ordine publică.
Instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiei de procedură - peremptorie şi dirimantă – care face de prisos cercetarea în fond a pricinii.
Evocând din oficiu excepţia inadmisibilităţii instanţa era obligată să se pronunţe mai întâi asupra acesteia, fără dezbaterea motivelor de apel.
Prevederile art. 129 C. proc. civ. stabilesc într-adevăr în sarcina judecătorilor îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului; ei sunt în drept, însă, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare
În mod greşit recurenta consideră că lipsa intimaţilor cărora nu li s-a comunicat excepţia invocată din oficiu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., cu consecinţa prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Textul citat prevede sancţiunea nulităţii actelor de procedură numai dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel. Ea reprezintă astfel o garanţie procesuală a principiului fundamental al dreptului la apărare. Aşadar numai partea lipsită de apărare în privinţa excepţiei invocate şi vătămată în drepturile sale, este abilitată de legiuitor să ceară nulitatea actului astfel încheiat, nicidecum partea care şi-a expus punctul de vedere în faţa instanţei.
Instanţa de apel nu poate fi acuzată de refuzul de a judeca pricina.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare a fost admisă în temeiul textului (art. 137 C. proc. civ.) care obligă judecătorii să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii. Ea a pronunţat o soluţie care a rezolvat litigiul.
Susţinerea potrivit căreia apelanta a cerut transformarea acţiunii în constatare în acţiune în realizare, nu a putut fi considerată de instanţă întrucât prevederile art. 294 C. proc. civ. interzic în apel schimbarea calităţii părţilor a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi formularea unor cereri noi.
Este adevărat că, în propria cale de atac nu se poate înrăutăţi situaţia părţii ce o exercită, iar admiterea apelului reclamantei, formal trebuie urmat de o soluţie care să nu o prejudicieze.
Desfiinţând soluţia Tribunalului ce s-a pronunţat asupra netemeiniciei acţiunii, instanţa de apel a pronunţat o soluţie de inadmisibilitate, decurgând din condiţiile impuse de lege pentru promovarea unei acţiuni în constatare, condiţii ce afectează principiul legalităţii procesului civil.
Apelantei nu i s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac pentru că efectele hotărârii judecătoreşti privind nerecunoaşterea drepturilor subiective solicitate sunt aceleiaşi.
În privinţa greşitei interpretări a prevederilor art. 111 C. proc. civ. – susţin că se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – recurenta nu a avut în vedere textul integral.
Potrivit acesteia „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept (...)". per a contrario, constatarea recunoaşterii de către pârâţi a existenţei unor obligaţiuni CEC deţinute de reclamantă nu reprezintă altceva decât recunoaşterea unei stări de fapt, inadmisibilă într-o acţiune în constatare, astfel cum judicios instanţa de apel a caracterizat-o.
Urmează aşadar ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să respingă ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 132 din 14 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.A., împotriva deciziei nr. 132 din 14 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1218/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1224/2009. Comercial → |
|---|
