ICCJ. Decizia nr. 1239/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1239/2009
Dosar nr. 4230/59/2006
Şedinţa publică din 9 aprilie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, în 27 februarie 2006, reclamanta SC M. SA Lugoj a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta SC F.I.R.P.I.E. SA Bucureşti la plata sumei de 3.629.861.400 lei rol cu titlu de preţ, 1.795.338.732 lei rol cu titlu de dobândă comercială legală, 111.203.817 lei cu titlu de dobândă convenţională şi 1.004.853.768 lei rol cu titlu de daune - interese convenţionale, cu cheltuieli de judecată – în total 6.541.257.716 lei rol, respectiv 654.125,77 lei ron.
Prin sentinţa civilă nr. 912 din 28 aprilie 2006, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţiile prematurităţii cererii şi prescripţiei dreptului la acţiune. A admis în parte cererea formulată de reclamanta SC M. SA cu sediul social în Lugoj, împotriva SC F.I.R.P.I.E. SA Bucureşti, cu sediul social în Bucureşti, sector 6, şi a obligat pârâta la plata sumei de 3.629.864.000 lei cu titlu de preţ, 1.795.338.732 lei cu titlu de dobândă legală şi a respins, în rest pretenţiile reclamantei, obligând pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 9.227,78 lei.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Între părţile litigante s-au derulat relaţii comerciale în baza a două contracte de vânzare - cumpărare comercială prin care reclamanta se obliga să vândă obiecte sanitare şi plăci ceramice, pârâtei revenindu-i obligaţia contractuală la plata preţului mărfii livrate.
Relaţiile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat începând din anul 2002 în condiţii avantajoase, respectiv cu îndeplinirea obligaţiilor contractuale în modul convenit, până la sfârşitul lunii octombrie 2002 când pârâta a încetat să-şi îndeplinească obligaţia contractuală de plată.
Prin întâmpinare pârâta invocă excepţia prematurităţii acţiunii susţinând că nu au fost respectate prevederile art. 7201 C. proc. civ. în sensul că nu s-a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe şi că faţă de această situaţie acţiunea nu poate fi admisă.
Susţinerile pârâtei în ceea ce priveşte parcurgerea acestei proceduri legale prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., faţă de înscrisurile depuse la dosar privind convocarea la conciliere directă la data de 29 decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004 şi faţă de faptul că însăşi pârâta recunoaşte că a fost convocată, nu se poate reţine că procedura nu a fost respectată, că reclamanta nu a făcut demersurile necesare în vederea încheierii unei negocieri directe şi a încercării de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului.
Pârâta invocă de asemenea, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune arătând că facturile au fost emise în perioada 19 august 2002 – 3 februarie 2003, iar acţiunea a fost introdusă la 23 februarie 2006, situaţie în care s-a depăşit termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Pârâta apreciază că susţinerile reclamantei în sensul că părţile au convenit în scris modificarea scadenţelor facturilor restante nu poate determina întreruperea termenului de prescripţie invocând în acest sens art. 1 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia: „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă". Negocierile purtate între părţi care au avut ca efect modificarea termenelor scadente de plată al facturilor restante, nu pot fi considerate ca fiind o abatere de la reglementarea legală a prescripţiei, această modificare a termenelor scadente s-a făcut ca urmare a unei convenţii între părţi, convenţie care are putere de lege între acestea.
Pârâta a recunoscut că s-au încheiat convenţii de eşalonare a plăţilor şi acceptă indirect că a şi recunoscut debitul existent fără însă a fi de acord că această recunoaştere a dreptului la acţiune întrerupe cursul prescripţiei. Interpretarea pârâtei în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei este eronată şi nu ţine seama de prevederile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 întrucât raportul juridic ce s-a născut între cele două părţi litigante a fost afectat de termen, respectiv prin convenţia părţilor s-au stabilit alte termene de plată, de comun acord, ceea ce duce la concluzia că pârâta a recunoscut debitul existent, recunoaştere ce duce implicit la întreruperea termenului de prescripţie [art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958].
Referitor la fondul cauzei, faţă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă cu certitudine existenţa debitului şi acceptarea acestuia atât prin semnarea facturilor fiscale emise cât şi prin recunoaşterile ulterioare ale pârâtei.
Faptul că însăşi pârâta solicită o reeşalonare a plăţilor restante prin faxul expediat reclamantei, duce la existenţa certă a debitului restant.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 162/A din 22 septembrie 2008 a admis în parte apelul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1899/2006, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei SC M. SA Lugoj împotriva pârâtei, a obligat pârâta la plata sumei de 151.779,58 ron cu titlu de preţ, cu dobânzi legale pentru perioada 31 decembrie 2003 – 27 februarie 2006, a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi în primă instanţă şi apel şi a obligat reclamanta la plata sumei de 5.670,22 ron cheltuieli de judecată către pârâtă.
Instanţa de apel a reţinut că a fost îndeplinită în cauză procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. de către reclamantă, întrucât există înscrisurile privind convocarea la conciliere directă la data de 4 martie 2003, 29 decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004, precum şi recunoaşterea pârâtei în acest sens.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a reţinut că aceasta nu a intervenit, având în vedere înţelegerile dintre părţi şi recunoaşterea de către pârâtă a debitului datorat reclamantei.
Prin convenţiile încheiate între părţi la data de 6 decembrie 2002, respectiv 4 februarie 2003, SC F.I.R.P.I.E. SRL a recunoscut existenţa unei creanţe.
Această recunoaştere a întrerupt cursul prescripţiei, în sensul înlăturării prescripţiei scurse anterior şi începerii unei alte prescripţii extinctive.
Prin convenţia încheiată între părţi la data de 6 decembrie 2002 pârâta a recunoscut că datorează reclamantei suma de 4.963.322.967 lei, respectiv 145.949,45 euro, cu titlu de preţ, părţile stabilind termene pentru achitarea acestei datorii conform anexei la această convenţie, termenul final de plată fiind 30 mai 2003.
În aceste condiţii, prescripţia nu putea să înceapă să curgă decât de la această dată – 30 mai 2003, dat fiind că numai din acel moment reclamanta putea pretinde plata în urma reeşalonării datoriei.
De asemenea, prin convenţia din 4 februarie 2003, reeşalonarea datoriei s-a realizat până la data de 31 decembrie 2003, astfel că atât preţul, cât şi dobânzile puteau fi solicitate de către reclamantă numai începând cu această din ultimă dată.
Întrucât acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 23 februarie 2006, aceasta nu este prescrisă, fiind introdusă în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, pentru stabilirea raporturilor juridice dintre părţi şi a sumelor datorate, în cauză a fost efectuată în apel o expertiză contabilă, care a concluzionat că, debitul total al pârâtei faţă de reclamantă este de 151.779,58 ron.
Prin cererea de recurs formulată, reclamanta SC M. SA Lugoj a susţinut că Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, interpretând greşit cele două contracte încheiate între părţi, este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a precizat că instanţa de apel a diminuat creanţa iniţială cu suma de 147.681,52 lei în mod nejustificat şi a scăzut din totalul pretenţiilor reclamantei cu titlu de preţ suma de 27.927,85 lei reprezentând contravaloare amenajare showroom, deşi în ambele contracte de vânzare - cumpărare comercială pentru obiecte sanitare şi gresie, înregistrate sub acelaşi număr 2327/9 aprilie 2002, reclamanta nu s-a obligat să suporte costul amenajărilor showroom.
Se susţine de asemenea că instanţa de apel din suma totală datorată de către pârâta - apelantă a scăzut şi suma de 15.597,19 lei, motivând că s-a stins prin încasarea a două CEC-uri datoria a două societăţi diferite, respectiv F.I.R.P. SRL şi F.I.R.P.I.E. SA.
Temeiul de drept indicat de recurenta - reclamantă îl constituie art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată de SC F.I.R.P.I.E. SRL a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea de recurs formulată, recurenta - pârâtă SC F.I.R.P.I.E. SRL Bucureşti a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea pronunţată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs se precizează că în mod greşit în cauză s-a apreciat ca fiind îndeplinită procedura prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., întrucât aceasta nu a fost efectuată.
Referitor la prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie curge de la data la care se naşte dreptul la acţiune, respectiv de la data la care obligaţia de plată a devenit scadentă. Aşa-zisul debit reprezintă însumarea a 45 de facturi pretins neachitate, neputându-se vorbi despre o obligaţie de plată globală, întrucât facturile sunt emise, respectiv scadente la date diferite, pentru fiecare dintre acestea curgând termene de prescripţie distincte.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel nu a analizat susţinerile pârâtei SC F.I.R.P.I.E. SRL cu privire la faptul că nu datorează nicio sumă intimatei - reclamante, nemotivând hotărârea de admitere a cererii de chemare în judecată pentru suma de 15.779,58 lei.
Temeiul de drept indicat de recurenta - pârâtă îl constituie art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, SC M. SA Lugoj a solicitat respingerea excepţiilor invocate, a recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1899/COM/2006.
Recursul recurentei-reclamante este fondat.
Referitor la primul motiv de nelegalitate invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul evaluării integrale a raportului de expertiză efectuat în cauză. Astfel, în răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă depus pentru termenul din data de 5 mai 2008, expertul a precizat că „o parte din produsele returnate de apelanta - pârâtă şi înscrise în avizele de însoţire a mărfii, nu se regăsesc pe facturile emise de către SC M. SA şi cantităţile pentru care SC M. SA a emis facturi de storno". Aceste cantităţi se referă la 972 bucăţi obiecte sanitare mari, la 1.944,42 mp faianţă şi 184,81 mp gresie.
De asemenea, din răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, depus pentru termenul din data de 26 noiembrie 2007, rezultă că „apelanta a prezentat expertului un număr de 32 avize de însoţire a mărfii suplimentare faţă de cele avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză. În baza acestor avize, în perioada februarie - martie 2007 apelanta a returnat marfa către intimată sau către dealerii acesteia", ori procesul de stornare dintre părţi s-a încheiat în luna februarie 2003, lună şi an în care apelanta-pârâtă a fost chemată în judecată pentru debitul total de 362.986,14 lei.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de nelegalitate acesta urmează a fi reţinut, întrucât din conţinutul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel s-a substituit voinţei părţilor contractante, interpretând greşit cele două contracte încheiate între părţi, contracte ce consfinţesc voinţa lor comercială şi constituie legea acestora.
În mod greşit instanţa de apel a scăzut din valoarea pretenţiilor cu titlu de preţ suma de 27.927,85 lei reprezentând valoarea showroom-ul, întrucât în ambele contracte de vânzare - cumpărare comercială, înregistrate sub acelaşi număr din 9 aprilie 2002 s-a prevăzut în „preambul" alin. (1) (2) că reclamanta acordă un discount de imagine între 0 şi 6% dacă cumpărătorul (F.I.R.P.) amenajează minim trei boxe cu expunerea de plăci faianţă şi obiecte sanitare, reclamanta obligându-se să livreze gratuit plăcile de faianţă, obiectele sanitare, precum şi materialele publicitare.
Prin aceasta rezultă că reclamanta nu s-a obligat să suporte costul amenajărilor acestor boxe showroom.
Referitor la ultimul motiv de nelegalitate invocat acesta este întemeiat, întrucât în mod greşit instanţa de apel a scăzut din suma datorată şi suma de 15.597,19 lei, motivând că reclamanta a stins prin încasarea a două CEC-uri datoria a două societăţi diferite, respectiv F.I.R.P. SRL şi F.I.R.P.I.E. SA.
Din răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză depus pentru termenul din data de 23 iunie 2008, rezultă că expertului i-a fost prezentată de către intimata reclamantă, adresa prin care F.I.R.P. SRL s-a transformat în SA, adresă ce a fost semnată de director executiv Ş.C. – actual în aceeaşi funcţie la SC F.I.R.P.I.E. SA.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC M. SA Lugoj împotriva deciziei nr. 162/A din 22 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială. Se va modifica Decizia recurată în sensul respingerii apelului pârâtei împotriva sentinţei nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Recursul recurentei pârâte este nefondat.
Din examinarea actelor aflate în dosarul cauzei, în raport cu susţinerile pe care pârâta le-a reiterat în recurs şi de dispoziţiile legale incidente, s-a constatat că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate, în cauză nefiind întrunită niciuna din condiţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.
Prima critică a pârâtei nu poate fi primită întrucât procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. a fost îndeplinită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar privind convocarea la conciliere directă la data de 4 martie 2003, 29 decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004 şi faţă de faptul că însăşi pârâta a recunoscut convocarea pentru conciliere directă.
Cea de-a doua critică, privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu poate fi reţinută, având în vedere înţelegerile dintre părţi şi recunoaşterea de către pârâtă a debitului datorat.
Cursul prescripţiei a fost întrerupt în condiţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prin încheierea convenţiilor între părţi, prin care pârâta îşi recunoştea debitul iniţial (înainte de restituirea mărfurilor) şi se conveneau noi termene şi modalităţi de plată. Noile termene de prescripţie nu începeau să curgă de la data încheierii acestor convenţii, ci de la noua scadenţă convenită între părţi (anexa la convenţia din 6 decembrie 2002 şi pct. 4 din convenţia din 4 februarie 2003).
În ceea ce priveşte critica finală – fondul cauzei, respectiv nemotivarea hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată pentru suma de 151.779,58, aceasta este neîntemeiată, întrucât instanţa de apel a motivat Decizia recurată cu referiri la deduceri – stornări – returnări de marfă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SRL Bucureşti împotriva aceleeaşi decizii ca nefondat.
Conform art. 274 C. proc. civ. se va obliga intimata - pârâtă la 3.552 lei cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC M. SA Lugoj împotriva deciziei nr. 162/A din 22 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Modifică Decizia atacată în sensul că respinge apelul pârâtei împotriva sentinţei nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Respinge recursul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SRL Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Obligă intimata - pârâtă la 3.552 lei cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1238/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1242/2009. Comercial → |
|---|
