ICCJ. Decizia nr. 1246/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1246/2009
Dosar nr. 38639/3/2007
Şedinţa publică din 9 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 21 iunie 2007, reclamanta SCM E. a chemat în judecată pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi SC A.Z.V. SRL solicitând să se constate nulitatea contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte asupra imobilului din Bucureşti, sector 3.
Prin sentinţa civilă nr. 6402 din 8 octombrie 2007, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Prin sentinţa comercială nr. 6337 din 14 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SCM E., cu sediul în Bucureşti, sector 5, împotriva pârâtelor Primăria Municipiului Bucureşti, cu sediul în sector 5 şi SC A.Z.V. SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 1.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Între I. Vitan în calitate de locator şi Cooperativa Î.M. (actuala SCM E.), în calitate de locatar, a intervenit contractul de închiriere din 18 octombrie 1973 având ca obiect spaţiul situat în Bucureşti, sector 3.
Între reclamanta SCM E., în calitate de asociant, şi pârâta SC A.Z.V. SRL, în calitate de asociat s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune din 15 martie 2005 prin care SCM E. a transmis către pârâtă folosinţa spaţiului comercial din Bucureşti, sector 3.
Prin nota de constatare din 8 august 2005, inspectorii Primăriei Municipiului Bucureşti au constatat că spaţiul comercial este ocupat de SC A.Z.V. SRL, în baza contractului de asociere în participaţiune din 15 martie 2005 încheiat cu SCM E.
La data de 24 aprilie 1997 între Municipiul Bucureşti, în calitate de locator şi SC A.Z.V. SRL, în calitate de locatar a intervenit contractul de închiriere autentificat, având ca obiect acelaşi spaţiu comercial.
Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 1 august 2002 a modificat Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 11 iulie 2002, prevăzând că A.F.I. are obligaţia de a constata rezilierea de drept a contractelor de închiriere care au ca obiect spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă aflate în administrarea Primăriei, în cazul în care spaţiile sunt utilizate total sau parţial de agenţi economici, alţii decât titularii de contract, în baza unor contracte de asociere, colaborare, locaţie de gestiune, etc.
Reclamanta nu a precizat ce normă juridică a fost încălcată de cele două pârâte prin încheierea contractului de închiriere contestat.
Reclamanta a precizat că propriul său contract de închiriere, încheiat în 1973 nu a încetat, nu a fost reziliat sau declarat nul, iar Primăria Municipiului Bucureşti nu şi-a exprimat intenţia de a-l denunţa.
Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la executarea obligaţiei contractuale, ci a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere încheiat de Primărie cu pârâta SC A.Z.V. SRL.
De asemenea nu a fost precizată în concret norma legală de ordine publică încălcată de cele două părţi la încheierea contractului şi nici scopul ilicit pe care părţile l-au urmărit la încheierea contractului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 492 din 31 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SCM E. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 6337 din data de 14 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 38639/3/2007, în contradictoriu cu intimatele Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi SC A.Z.V. SRL Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că nu s-a indicat norma juridică imperativă încălcată la încheierea actului de închiriere subsecvent, nedovedindu-se fraudarea legii de către cele două pârâte, iar dispoziţiile art. 969 C. civ. nu pot fi reţinute ca temei juridic al fraudei la lege, întrucât norma legală menţionată nu protejează un interes public, astfel încât încălcarea acesteia să atragă sancţiunea nulităţii absolute, ci protejează interesul individual al părţilor contractante, consfinţind principiul conform căruia contractul are putere de lege între părţile contractante.
Prin cererea de recurs formulată, reclamanta SCM E. Bucureşti a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că actul juridic, contractul de închiriere încheiat între SCM E. şi Primăria Municipiului Bucureşti este în vigoare şi în prezent. Cu toate acestea, la data de 24 aprilie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti încheie cu pârâta SC A.Z.V. SRL contractul de închiriere autentificat din 24 aprilie 1997. Acest contract s-a încheiat prin frauda legii, motiv de nulitate absolută.
Frauda la lege constă tocmai în faptul că prin acest contract s-au încălcat dispoziţii imperative prevăzute de art. 1429 – art. 1439 C. civ.
Se susţine că normele imperative privitoare la locaţiune sunt norme de interes public, nu de interes individual, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Temeiul de drept indicat de recurentă îl constituie art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata SC A.Z.V. SRL Bucureşti, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât Decizia recurată este temeinică şi legală.
Intimata Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar, nu a formulat întâmpinare în conformitate cu prevederile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. şi nu au fost depuse înscrisuri de către părţi potrivit art. 305 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte analizând hotărârea în raport de motivul invocat de recurentă, de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită situaţia prevăzută de dispoziţia invocată.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. duce la modificarea sau casarea hotărârii, atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Potrivit temeiului de drept pe care şi-a întemeiat recursul SCM E. Bucureşti rezultă că motivul de nelegalitate priveşte controlul legalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel şi nu judecata fondului, întrucât recurenta nu se poate prevala de o analiză a susţinerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, beneficiind deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt în concordanţă cu acestea.
Înalta Curte analizând Decizia recurată sub aspectul legalităţii constată că ambele instanţe au reţinut corect că recurenta - reclamantă nu a precizat în mod concret care este norma legală de ordine publică încălcată de părţi la încheierea contractului şi nici scopul ilicit pe care părţile l-au urmărit la încheierea acestuia.
Nulitatea absolută, ca sancţiune de drept civil, vizează desfiinţarea actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme juridice imperative, care protejează un interes public.
Întrucât prin acţiunea formulată recurenta - reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului subsecvent pe motiv că actul iniţial era încă în vigoare, ambele instanţe au apreciat temeinic şi legal că nu s-a indicat norma juridică imperativă încălcată la încheierea actului de închiriere subsecvent, nedovedindu-se fraudarea legii de către cele două pârâte.
Invocarea de către recurenta - reclamantă a dispoziţiilor art. 969 C. civ. care consacră principiul pacta sunt servanda, nu poate fi reţinut ca temei juridic al acţiunii în constatarea nulităţii absolute, întrucât sancţiunea legală pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, în speţă, a obligaţiei de a-i asigura chiriaşului liniştita folosinţă a spaţiului închiriat, nu este nulitatea absolută a actului de închiriere subsecvent, ci rezilierea contractului de închiriere pentru neexecutarea culpabilă cu obligarea debitoarei la plata de despăgubiri sau acţiunea în justiţie pentru executarea obligaţiilor asumate prin contractul de închiriere care acoperă opţiunea creditorului pentru executarea contractului.
De asemenea, dispoziţiile art. 969 C. civ. nu pot fi reţinute ca temei juridic al fraudei la lege, întrucât acestea nu protejează un interes public, ci consfinţesc principiul potrivit căruia contractul are putere de lege între părţile contractante.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanta SCM E. Bucureşti împotriva deciziei nr. 492 din 31 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SCM E. Bucureşti împotriva deciziei nr. 492 din 31 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1244/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1249/2009. Comercial → |
|---|
