ICCJ. Decizia nr. 1242/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1242/2009
Dosar nr. 3122/296/2007
Şedinţa publică din 9 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă pentru completarea cu bunuri neincluse în partaj înregistrată la 24 mai 2006 reclamantul C.I. cheamă în judecată pe pârâtele P.E., fosta sa soţie, şi SC C.M. SA Satu Mare solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 1995 încheiate între pârâte cu privire la apartamentul situat în Satu Mare, nefiind îndeplinite condiţiile imperative ale Legii nr. 85/1992, să constate că în timpul căsătoriei cu pârâta P.E., desfăcută prin sentinţa civilă nr. 1617 din 15 mai 1991, a achitat împreună cu aceasta chiria aferentă pentru apartamentul în cauză atribuit de angajator, deţinut de pârâtă în baza unui contract de închiriere încheiat cu angajatorul său, să constate că respectiva chirie a fost achitată numai de către reclamant, să oblige pe pârâta P.E. să-i achite contravaloarea legală din cuantumul chiriei apartamentului folosit în comun în perioada 1979 - 1991, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 26 martie 2007 Judecătoria Satu Mare disjunge capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare dintre pârâte, iar prin sentinţa civilă nr. 4047 din 20 iunie 2007 aceeaşi instanţă admite excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Satu Mare pentru judecarea capătului de cerere disjuns, invocată din oficiu şi declină soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare reţinând obiectul de natură comercială al litigiului, neevaluabil în bani, dată fiind calitatea de comerciant a uneia dintre pârâte.
Prin sentinţa comercială nr. 26/LC din 22 ianuarie 2008 Tribunalul Satu Mare, secţia comercială şi contencios administrativ, respinge acţiunea reclamantului reţinând, în acest sens, că reclamatul nu a indicat dispoziţiile Legii nr. 85/1992, considerate de el ca fiind încălcate prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare în litigiu, că nu se poate reţine că menţionatul contract ar avea o cauză ilicită câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 1617 din 15 mai 1991 a Judecătoriei Satu Mare prin care s-a desfăcut căsătoria reclamantului cu pârâta P.E., i s-a atribuit acesteia beneficiul contractului de închiriere privind apartamentul în litigiu, iar prin sentinţa civilă nr. 2127 din 27 martie 1993 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă şi irevocabilă, s-a anulat contractul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamant cu pârâta SC C.M. SA din 4 septembrie 1992, menţinându-se în vigoare contractul de închiriere din 10 octombrie 1977 în favoarea pârâtei, contract de închiriere în considerarea căruia s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare contestat de reclamant, prin sentinţa civilă nr. 8601 din 31 octombrie 1995 pronunţată de Judecătoria Satu Mare dispunându-se şi rectificarea cotei de Carte Funciară individuală aferentă apartamentului în litigiu în sensul că la punctul B - în foaia de proprietate - se va trece ca proprietar P.E. în baza contractului de vânzare - cumpărare în litigiu.
Apelul declarat de apelantul - reclamant împotriva sentinţei instanţei de fond este respins ca nefondat, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei P.E., prin Decizia nr. 96 A/C din 7 octombrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, care reţine, pentru a decide astfel, că, aşa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa nr. 2172/1993 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă irevocabilă, reclamantul apelant nu avea calitatea de chiriaş al imobilului, în litigiu, că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, contestat, dintre cele două pârâte au fost respectate toate cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, intimata - pârâtă fiind singura titulară a contractului de închiriere cu privire la apartamentul în litigiu având calitate de chiriaş, cum a stabilit sentinţa nr. 2172/1993 a Judecătoriei Satu Mare, menţionată, precum şi că prima instanţă a soluţionat cauza pe fond, respingând-o ca neîntemeiată şi nu pe excepţia autorităţii de lucru judecat, cum susţine apelantul, iar existenţa unei cauze ilicite a contractului atacat nu a fost dovedită de apelant.
Împotriva deciziei de mai sus reclamantul declară recurs solicitând, admiterea acestuia, cu cheltuieli de judecată, şi, în principal, modificarea hotărârii atacate ca nelegală şi netemeinică, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, întrucât în fapt instanţa s-a pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinută nelegal, nepermiţându-i să-şi formuleze apărările.
În fundamentarea recursului său recurentul critică instanţa de apel pentru a fi pronunţat o decizie cu aplicarea greşită a Legii nr. 85/1992, confirmând eronat soluţia instanţei de fond cu ignorarea faptului că în cauză nu s-au administrat probele cerute de reclamantul recurent, fiind astfel încălcat dreptul său la apărare şi neasigurându-i-se posibilitatea de a dovedi existenţa cauzei ilicite a contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută a invocat, Decizia recurată cuprinzând o motivare superficială şi chiar contrară legii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă P.E. solicită respingerea recursului reclamantului împotriva deciziei instanţei de apel pe care o consideră legală şi temeinică, arătând că recursul menţionat nu precizează motivele de nelegalitate ale acesteia şi solicitând cheltuieli de judecată.
Examinând cererea de recurs a reclamantului se constată că acesta o întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 299 – art. 316 C. proc. civ. fără a indica expres motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dar, cu aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs formulate vor fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., esenţa criticilor avansate de recurent vizând greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 de către instanţa de apel.
Examinând obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul - recurent se constată că aceasta vizează în fond un bun utilizat iniţial în baza unui contract de închiriere de către reclamant şi pârâtă – ca soţi, litigiul născându-se după desfacerea căsătoriei şi atribuirea beneficiului contractului de închiriere respectiv pârâtei - intimate – fosta soţie a reclamantului - recurent, acesta însuşi calificându-şi acţiunea ca „o acţiune civilă pentru completarea cu bunuri neincluse în partaj".
Mai mult, legea pe dispoziţiile căreia reclamantul - recurent îşi întemeiază constant pretenţiile este Legea nr. 85/1992 privind vânzare de locuinţe şi spaţii cu alte destinaţii construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice bugetare de stat, iar pârâta SC C.M. SA Satu Mare - proprietar al apartamentului în litigiu - a procedat mai întâi la închirierea acestuia unei salariate a sa şi apoi la vânzarea lui către aceasta, conform legii evocate, contractul de vânzare - cumpărare menţionat nefiind încheiat de vânzătoare în exercitarea obiectului său comercial de activitate.
Faţă de economia Codului Comercial în vigoare, care reţine în calificarea actelor şi faptelor juridice ca fiind comerciale în principal criteriul obiectiv (art. 3 C. com.), criteriul subiectiv fiind utilizat numai în subsidiar, în sensul că „se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul" (art. 4 C. com.), şi faţă de faptul ca acel contract de vânzare a apartamentului în litigiu de către societatea comercială vânzătoare către salariata sa cumpărătoare s-a încheiat în temeiul unei legi speciale, care nu are ca obiect de reglementare raporturi comerciale, litigiul de faţă urmează a fi calificat ca un litigiu civil şi nu comercial, cum eronat au reţinut instanţele de fond şi de apel, soluţionarea acestuia nefiind de competenţa instanţei comerciale, ci a celei civile.
Astfel fiind, Curtea urmează să admită excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale, invocată din oficiu, şi, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi (6) C. proc. civ. şi ale art. 313 C. proc. civ., urmează a fi admis recursul recurentului reclamant, Decizia instanţei de apel şi sentinţa instanţei de fond urmează a fi casate, iar cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în primă instanţă Judecătoriei Satu Mare, ca instanţă civilă prin raportare la obiectul litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale.
Admite recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 96/2008-A/C din 7 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia şi sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare în primă instanţă Judecătoriei Satu Mare, ca instanţă civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1239/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1244/2009. Comercial → |
|---|
