ICCJ. Decizia nr. 1249/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1249/2009
Dosar nr. 2306/3/2008
Şedinţa publică din 9 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 septembrie 2007 reclamanta SC I. SRL Bucureşti cheamă în judecată pe pârâta SC C.G. SRL Bucureşti solicitând instanţei să se constate nulitatea absolută a contractului din 2006 de executare de lucrări/prestări servicii de programare, să se dispună restituirea în întregime a sumei de 7.000 lei, plătită de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 8484 din 26 octombrie 2007 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, admite excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. raportat la art. 3 pct. 5 C. com., litigiul fiind de natură comercială, neevaluabil în bani cât priveşte capătul principal de cerere.
La 11 aprilie 2008 reclamanta formulează o cerere completatoare prin care solicită, în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului din 2006 şi, în subsidiar, anularea acestui contract pentru dol, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară cu restituirea sumei de 7.000 lei, sau restituirea sumei menţionate ca fiind o plată nedatorată, ori să se dispună restituirea acestei sume în temeiul îmbogăţirii fără just temei, obiectul contractului în litigiu nefiind determinat şi neexistând consimţământul la încheierea acestui contract.
Prin sentinţa comercială nr. 6866 din 4 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, reţinând – în acest sens - că nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că discuţiile purtate între Ş.I. – administrator al reclamantei – şi M.L.M. au avut ca obiect încheierea contractului menţionat în factura emisă de pârâtă şi semnată de reclamantă pentru suma de 7.000 lei, reprezentând contravaloare avans contract din 2006, că, deşi există prezumţia exprimării consimţământului părţilor cu referire la încheierea unui contract prin raportare la factura menţionată, nu se poate stabili, pe baza probelor administrate, conţinutul şi natura acestuia şi nici împrejurările legate de emiterea respectivei facturi, precum şi că nu s-a dovedit existenţa vreunui contract spre a se putea pune problema nulităţii ori anulării acestuia şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară, iar în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada achitării sumei pretinse nu se poate dispune restituirea acesteia nici cu titlu de plată nedatorată şi nici în temeiul îmbogăţirii fără just temei.
Apelul declarat de reclamanta - apelantă împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 467 din 21 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care – faţă de precizarea cererii reclamantului în raport de prevederile art. 84 C. proc. civ. cu referire la art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ. – stabileşte că apelul este calea de atac a hotărârii instanţei de fond deschisă reclamantului şi nu recursul, şi reţine că în temeiul principiului disponibilităţii şi în limitele investirii sale prin cererea introductivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, că, faţă de menţionarea contractului în litigiu ca purtând numărul din 2006, acesta ar fi trebuit să existe, apelanta neproducând, însă, dovezi în acest sens, că din corespondenţa purtată pentru realizarea serviciilor convenite nu rezultă că acestea nu s-au executat şi din ce cauză, cum nu rezultă nici în ce condiţii contractuale s-a plătit avansul menţionat în factura din 2006, evocată, şi în ce situaţii ar fi trebuit restituit acesta, apelanta nesolicitând aplicarea art. 172, art. 174 C. proc. civ. şi renunţând şi la proba cu interogatoriul pârâtei, prezumţiile la care se face referire nefiind astfel completate cu probe concludente şi pertinente.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1, 7 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia şi, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în completul legal constituit la Curtea de Apel Bucureşti, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate şi anularea contractului înregistrat la intimata - pârâtă din 2006 fie pentru motive de nulitate absolută pentru lipsa unui obiect determinat, fie pentru motive de nulitate relativă - pentru dol, cu dispunerea restituirii în întregime a plăţii efectuate de recurentă de 7.000 lei pe motivul că aceasta a efectuat o plată nedatorată, sau pe motivul îmbogăţirii fără just temei a intimatei - pârâte, cu cheltuieli de judecată.
În fundamentarea recursului său recurenta, reluând de fapt cele susţinute în apel, critică instanţa de control judiciar pentru a fi pronunţat Decizia atacată într-un complet constituit pentru judecarea unui apel în condiţiile în care reclamanta a atacat sentinţa primei instanţe cu recurs, dată fiind valoarea de sub 1 miliard de lei a obiectului cererii sale, instanţa încălcând astfel dispoziţiile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru a fi pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină, instanţa reţinând greşit că nu a efectuat dovada plăţii facturii emise de intimata - pârâtă, deşi în apel, a depus ordinul de plată doveditor, cu toate că - în opinia sa - dovada unei plăţi se face cu chitanţă, document pe care l-a depus la instanţa de fond sub forma facturii – chitanţă emisă de debitor şi pe care acesta a aplicat menţiunea că factura a fost plătită. Recurenta reproşează instanţei de apel şi inserarea în Decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii, aceasta reţinând greşit că nu s-a făcut dovada unei intenţii de colaborare şi că nu s-au depus înscrisuri care să ateste calitatea de asociaţi ai pârâtei - intimate a celor doi angajaţi ai recurentei, aceste probe fiind neconcludente în opinia recurentei, încheierea contractului în cauză făcându-se în considerarea raporturilor individuale de muncă existente anterior, a încrederii şi a convingerilor existente şi nu în baza unei intenţii de colaborare, reprezentant al societăţii fiind administratorul şi nu asociatul, iar recurenta dovedind calitatea M.L.M. de asociat şi administrator al societăţii intimate, ca şi existenţa contractului şi a valorii acestuia prin prezentarea facturii care ţine loc de contract potrivit Codului comercial.
Recurenta reproşează instanţei de apel pronunţarea unei decizii lipsite de temei legal şi dată cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1191, art. 1206 C. civ. şi ale art. 46 C. com., dar şi ale art. 1169 şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa ignorând valoarea probatorie a facturii emise de intimată şi a corespondenţei prin mijloace electronice dintre administratorii celor două părţi la contract, concluzionând eronat că nu s-a făcut dovada existenţei contractului contestat, hotărârea atacată nefiind nici întemeiată pe norme de drept material.
Examinând criticile avansate de recurentă prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că recursul nu este fondat.
Capătul principal al acţiunii reclamantei - recurente reprezentând o cerere în materie comercială neevaluabilă în bani întrucât vizează nulitatea contractului încheiat cu pârâta - intimată, soluţionarea acţiunii în primă instanţă este – potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. – de competenţa Tribunalului, iar calea ordinară de atac împotriva hotărârilor date în primă instanţă de Tribunal este apelul, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., cauza de faţă necăzând sub incidenţa dispoziţiilor art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. cum eronat consideră recurenta – dat fiind capătul principal al cererii introductive de instanţă, astfel că în mod judicios instanţa de apel a calificat recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti ca fiind apel şi l-a judecat într-un complet legal constituit pentru judecare căi ordinare de atac, primul motiv de recurs formulat de reclamanta - recurentă fiind deci, nefondat. De altfel reclamanta - recurentă nu a atacat hotărârea de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, întemeiată tocmai pe natura litigiului definită de primul capăt de cerere.
Nici cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, hotărârea recurată cuprinzând o motivare adecvată a soluţiei date, instanţa de apel examinând toate criticile avansate de reclamanta - recurentă prin apelul său şi reţinând judicios că, faţă de probele administrate de reclamanta - apelantă, sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa între părţi a unui contract, factura emisă de pârâta - intimată referindu-se la un contract din 2006 care, însă, nu s-a depus, astfel că nu s-a putut constata nici dacă suma plătită de reclamantă în baza facturii din 2006 era sau nu datorată pentru servicii prestate sau nu.
Criticile întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, Decizia recurată fiind dată cu corecta aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1169 C. civ., instanţa reţinând corect că reclamanta - recurentă nu a produs probe de natură să dovedească existenţa între părţi a contractului a cărui nulitate o cere.
Instanţa de control judiciar a aplicat corect şi dispoziţiile art. 46 C. com. examinând factura din 2006 depusă la dosar şi reţinând corect că aceasta nu poate fi ea singura probă concludentă a existenţei contractului din 2006 în litigiu, factura şi ordinul de plată atestând efectuarea unei plăţi de către recurentă fără, însă, a se putea stabili dacă aceasta era sau nu datorată, sau dacă reprezenta contravaloarea unor servicii efectiv prestate de intimată. De altfel în chiar cererea introductivă de instanţă reclamanta - recurentă contestă contractul din 2006 fără a indica precis obiectul sau natura acestuia, referindu-se la contract „de executare de lucrări/prestări de servicii de programare", ea însăşi neavând – deci – reprezentarea corectă a existenţei unui astfel de negotium juris.
Astfel fiind, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, decizie legală şi temeinică, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 467 din 21 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1246/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1250/2009. Comercial → |
|---|
