ICCJ. Decizia nr. 1358/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1358/2009
Dosar nr. 41247/3/2006
Şedinţa publică din 8 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin acţiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, la data de 5 noiembrie 2006, reclamanta SC I.D. & C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.E. şi A.A.C. următoarele.
- constatarea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare imobil cu plata în rate nr. 119 din 10 octombrie 2003 încheiat între reclamantă în calitate de executant-vânzător şi pârâtul S.E. în calitate de beneficiar-cumpărător, urmare îndeplinirii condiţiilor pactului comisoriu de ultim grad prevăzute de art. VII alin. (2) din contract; evacuarea pârâţilor din construcţia edificată situată în Voluntari.
Potrivit reclamantei, după terminarea construcţiei conform clauzelor contractului s-a întocmit procesul verbal de recepţie la 14 septembrie 2004.
La data de 28 august 2005 părţile au încheiat un act adiţional la contractul 119 prin care au convenit ca restul de preţ aferent construcţiei de 83.475 Euro plus TVA să fie achitat în rate lunare de 1.325 Euro plus TVA, obligaţie pe care pârâtul nu şi-a respectat-o, întârziind sistematic cu achitarea ratelor, context în care la data introducerii acţiunii înregistra un debit total de 9543 Euro + TVA reprezentând rate scadente plus penalităţi de întârziere de 2347,76 Euro.
Reclamanta susţine că, faţă de conţinutul clauzei înscrise la art. 7.2 din contract, care reprezintă un pact comisoriu de grad IV, întârzierile înregistrate în plata ratelor o îndreptăţesc să solicite constatarea intervenirii rezilierii contractului şi evacuarea din imobil a pârâţilor, precizând că pârâta A.A.C. locuieşte împreună cu beneficiarul cumpărător S.E. în imobilul respectiv.
II. Prin sentinţa comercială nr. 11931 din 23 octombrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă, reţinând din analiza probelor cu înscrisuri, interogatorii şi expertiză contabilă administrate în cauză că în perioada august 2005 – mai 2007 obligaţiile de plată ale pârâtului în sumă de 121.951,01 lei au fost achitate cu întârziere, dar la data de 3 aprilie 2007 toate restanţele înregistrate la plata ratelor fuseseră recuperate, pârâtul achitând în avans ratele pentru lunile aprilie şi mai 2007.
Totodată instanţa apreciază cu privire la rezilierea unilaterală a contractului în temeiul clauzei înscrise la art. 7.2 alin. (2) din contract, că reclamanta nu a făcut dovada comunicării notificării pârâtului în legătură cu activarea pactului comisoriu, notificarea nr. 806 din 16 septembrie 2004 depusă în acest sens la dosar nefiind însoţită de dovada luării la cunoştinţă, iar ulterior acestei date părţile au încheiat actele adiţionale din 28 iunie 2005 şi respectiv 29 august 2005, acte din care rezultă că reclamanta a revenit asupra intenţiei de reziliere.
III. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 271 pronunţată la 20 mai 2008.
Răspunzând motivelor de netemeinicie formulate de reclamantă prin cererea de apel şi având în vedere şi probele administrate în această fază procesuală, respectiv înscrisurile noi depuse de ambele părţi, instanţa de control judiciar constată că reclamanta nu a dovedit transmiterea către partea adversă a notificărilor din 26 iulie 2006 şi 1 noiembrie 2006, aşa cum se menţiona în pactul comisoriu înscris în art. 7.2 alin. (2) din contract.
Totodată curtea constată că la data sesizării instanţei pârâtul achitase rata aferentă lunii noiembrie 2006, iar existenţa debitului de 9543 Euro la data promovării căii de atac nu a fost dovedită.
Din analiza corespondenţei dintre părţi, curtea reţine că întârzierile la plata ratelor anterioare introducerii acţiunii, au fost generate de evoluţia cursului Euro/rol şi de predarea cu întârziere de către reclamantă a documentelor necesare pârâtului pentru contractarea de credite.
Apreciind că, şi din perspectiva probatoriilor noi administrate în această fază procesuală devolutivă, soluţia fondului este temeinică, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul reclamantei.
IV. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat la data de 14 iulie 2008 recurs solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.
Recurenta a invocat în susţinerea recursului motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a legii, susţinând în argumentarea criticilor formulate următoarele:
- notificarea din 17 iulie 2006 a fost transmisă cu confirmare de primire la adresa imobilului în discuţie, iar faptul că pe dovada comunicării apare ştampila unei societăţi comerciale este irelevant în condiţiile în care pârâtul nu a indicat o altă adresă pentru corespondenţă;
- plata cu întârziere a ratelor este dovedită cu expertiza contabilă dispusă, concluzia instanţei fiind greşită şi pentru că penalităţile nu au fost avute în vedere;
- instanţa a încălcat principiul non reformatio in pejus constatând îndeplinite obligaţiile contractuale de către pârât, creând reclamantei o situaţie mai grea în propria sa cale de atac.
V. Asupra recursului
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate Decizia atacată, în raport de motivele invocate, constată că recursul este nefondat.
1. Deşi recurentul îşi întemeiază recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. chestiunile puse în discuţie privesc reaprecierea probatoriilor administrate şi a concluziilor pe care le reţine instanţa de apel din analiza lor, altfel spus, aspecte de netemeincie, pe situaţia de fapt, care scapă însă controlului de legalitate pe calea recursului.
2. Actele dosarului nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează judecarea apelului, art. 294 şi urm. C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel verifică stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, în limitele cererii de apel.
În ce priveşte încălcarea art. 296 alin. (1) C. proc. civ. care consacră principiul potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria sa cale de atac o situaţie mai grea, Înalta Curte constată că şi această susţinere a recurentului este total nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel, respingând apelul reclamantei a păstrat în tot hotărârea primei instanţe, de respingere a acţiunii introductive formulată de reclamantă.
Aspectele noi relevate de probatoriile cu înscrisuri încuviinţate la cererea ambelor părţi, în această cale de atac, asupra cărora instanţa de apel era obligată să se pronunţe şi să le analizeze, din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, nu au impus concluzia schimbării hotărârii, aşa cum solicita reclamanta, ci a menţinerii soluţiei adoptată de prima instanţă, aşa încât, recurentul nu poate susţine că i s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac.
3. Şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1111 C. civ. referitoare la imputarea plăţii parţiale făcută pe capital şi dobândă, mai întâi asupra dobânzii, se dovedeşte a fi nefondată.
În cauză, s-a dispus de către instanţa fondului o expertiză contabilă, având ca obiectiv „stabilirea ratelor plătite şi a perioadei aferente", concluziile raportului de expertiză fiind însuşite de recurentă, care nu a formulat obiecţiuni în ce privesc constatările expertului cuprinse în situaţiile anexă la raport, constatări care au vizat exclusiv plăţile efectuate potrivit documentelor prezentate în contul ratelor.
Nici prin motivele scrise de apel reclamanta nu a criticat modul de calcul pe care expertul şi-a întemeiat concluziile ci dimpotrivă a invocat constatările din raportul de expertiză în sprijinul susţinerilor sale.
În aceste circumstanţe, critica recurentei privind imputarea plăţilor făcute mai întâi asupra penalităţilor şi apoi asupra debitului, constituie o obiecţiune tardivă la raportul de expertiză, care nu mai poate fi valorificată şi analizată în faza recursului, în condiţiile în care în fazele procesuale anterioare şi-a însuşit in terminis raportul de expertiză contabilă, distinct de faptul că obiectivul expertizei nu a vizat calculul penalităţilor.
În acest sens Curtea constată că potrivit celor consemnate în încheierea şedinţei publice din 15 mai 2007 (dosar fond fila 91) recurenta reclamantă solicitând proba cu expertiză contabilă a propus ca unic obiectiv stabilirea ratelor plătite.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.D. & C. SA VOLUNTARI împotriva deciziei comerciale nr. 271 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 135/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1359/2009. Comercial → |
|---|
