ICCJ. Decizia nr. 1439/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1439/2009
Dosar nr. 26043/3/2007
Şedinţa publică din 14 mai 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 627 din 17 ianuarie 2008 pronunţată în dosar nr. 26043/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D. SA Bacău împotriva pârâtei A.D.S. pentru obligarea acesteia la plata sumei de 6.674.000.000 lei (rol) cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă – în rejudecare după casare, ca urmare a respingerii irevocabile a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în speţă fiind incident termenul general de prescripţie de 3 ani şi nu de o lună prevăzut de art. 39 din Legea 137/2002 – a reţinut în esenţă că prin contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 6 ianuarie 2004 încheiat între părţi reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra pachetului de acţiuni reprezentând 65,25% din capitalul social al SC P.C. SA Iaşi pentru preţul de 13.347.910.788 lei (rol).
În acest context solicitarea reclamantei întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 28 din Legea 137/2002 de obligare a pârâtei la plata sumei anterior menţionate, este nefondată deoarece conform art. 8.11 din contract, cumpărătoarea, respectiv reclamanta a declarat că a primit de la vânzătoare – pârâta din speţă – toate informaţiile privind situaţia financiară a societăţii supuse privatizării, iar potrivit menţiunilor din dosarul de prezentare potenţialul cumpărător avea posibilitatea efectuării propriului raport de expertiză pentru a obţine toate informaţiile necesare privind societatea privatizată.
Prin urmare, arată Tribunalul, textul de lege anterior menţionat, nu impune instituţiei publice implicate în privatizare obligaţia de acordare a unor garanţii sau de acoperire a unor daune cu atât mai mult cu cât reclamanta participând la licitaţie a cunoscut aceste condiţii, le-a acceptat, astfel încât eventualele omisiuni sau erori în privinţa situaţia economice reale a societăţii privatizate nu pot fi imputate pârâtei care a fost descărcată de răspundere.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 283 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cu motivarea că reclamanta limitându-se doar la documentaţia prezentată de pârâtă şi-a asumat toate riscurile în privinţa evaluării consecinţelor legale decurgând din derularea contractului din litigiu, după cum rezultă de altfel, din clauza cuprinsă în art. 8.11, situaţie în care nu poate obţine despăgubiri de la partea care nu şi-a asumat obligaţii în această privinţă.
De asemenea, arată instanţa de apel în lipsa efectuării unui audit propriu prin care ar fi putut descoperi erorile reclamate în privinţa calităţii de creditor al societăţii privatizate şi despre care afirmă că în realitate era debitoarea unui terţ, precum şi în absenţa unor clauze contractuale pentru garantarea sa, corect Tribunalul a respins acţiunea.
În privinţa motivului de apel referitor la greşita calificare a acţiunii, Curtea de Apel a reţinut că faţă de încadrarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată este evident că reclamanta nu a solicitat reducerea preţului de cumpărare – o atare susţinere fiind formulată pentru prima dată în apel, încălcându-se în acest mod şi dispoziţiile art. 132 şi art. 292 C. proc. civ.
Şi sub acest aspect, apreciază instanţa de apel, Tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică considerând că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la despăgubiri este nefondată faţă de conţinutul contractului încheiat între părţi şi dispoziţiile art. 969 C. civ.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC D. SA Bacău criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii în condiţiile în care curtea de apel nesocotind principiul rolului activ a refuzat să facă aplicarea prevederilor art. 84 C. proc. civ. dând calificarea juridică exactă a obiectului dedus judecăţii în condiţiile în care motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată ar fi permis calificarea acesteia ca fiind o acţiune estimatorie.
Al doilea motiv de apel vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii în sensul că contrar celor reţinute de ambele instanţe clauza cuprinsă în art. 8.11 nu are valoarea unei clauze exoneratoare de răspundere a pârâtei, în lipsa unei precizări exprese în acest sens.
Dar, arată recurenta, prin ultima critică chiar şi în ipoteza în care ar fi acceptată o atare interpretare, hotărârea este dată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1354 C. civ. conform căruia, clauza de înlăturare a răspunderii este valabilă şi produce efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, ceea ce în speţă nu este cazul în condiţiile în care, pârâta a participat la întocmirea dosarului de prezentare aceasta a participat împreună cu societatea privatizată, astfel încât a fost în măsură să cunoască nemijlocit situaţia financiară reală a societăţii supuse acestei proceduri.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la textele legale anterior menţionate, Curtea, constată, cu următoarele precizări că este întemeiat.
Astfel, prima critică nu este întemeiată deoarece instanţa de apel, aplicând corect dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., a reţinut că nu este întemeiată susţinerea reclamantei conform căreia Tribunalul trebuia în temeiul art. 84 C. proc. civ. să califice obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind o acţiune estimatorie.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 6.674.000.000 lei cu titlu de despăgubiri cu motivarea că prin prezentarea unei situaţii financiar - contabile nereale a societăţii comerciale privatizate a suferit un prejudiciu pe care A.D.S., în calitate de instituţie publică implicată în acest proces trebuie să îl repare.
Ca temei de drept au fost invocate dispoziţiile art. 28 din Legea 137/2002 potrivit cărora pârâta poate să negocieze şi să convină acordarea unor garanţii cumpărătorului pentru daunele cauzate acestuia prin faptul că societatea comercială este ţinută să îndeplinească vreo obligaţie, inclusiv faţă de terţi – situaţia reclamată în speţă, în sensul că potrivit dosarului de prezentare societatea avea calitatea de creditori, iar ulterior, susţine reclamanta, s-a dovedit contrariul.
În privinţa cuantumului despăgubirilor acordate, legiuitorul a prevăzut că valoarea acestora, nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, sens în care în acţiunea introductivă au fost invocate şi prevederile art. 30 din Legea 137/2002.
Prin urmare, este evident că reclamanta nu a investit prima instanţă cu o acţiune estimatorie prin care să solicite reducerea preţului plătit pentru acţiunile adjudecate, ci obligarea pârâtei la despăgubiri în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de textele legale anterior invocate, astfel încât nu se impunea o calificare a litigiului dedus judecăţii, acţiunea fiind clar motivată în fapt şi în drept.
În ceea ce priveşte însă criticile privind fondul litigiului, Curtea va reţine că acestea sunt întemeiate.
Este real că potrivit clauzei cuprinse în art. 8.11 din contractul părţilor – invocat de ambele instanţe drept temei pentru respingerea acţiunii – cumpărătorul, respectiv reclamanta, declară că a primit de la vânzător, adică de la pârâtă toate informaţiile privind situaţia societăţii, a avut acces la toate documentele şi a putut verifica personal activitatea societăţii.
O atare clauză nu poate fi însă interpretată în sensul că vânzătorului nu-i incumbă nicio obligaţie în ipoteza în care aceste informaţiile şi documentele ar fi inexacte. Cu alte cuvinte acest articol nu are – în lipsa unei prevederi exprese în acest sens – valoarea unei clauze exoneratoare de orice răspundere a vânzătoarei.
Această concluzie rezultă, de altfel şi din art. 7.3.1 inclus la capitolul 7 din contract intitulat „obligaţiile şi garanţiile vânzătorului", în conformitate cu care „datoriile societăţii sunt cele constatate în dosarul de prezentare al societăţii şi în certificatele de sarcini eliberate de instituţiile abilitate, actualizate în anexa 1".
Prin urmare, pârâta, prin confirmarea împrejurării că „situaţiile financiare au fost întocmite în mod exact şi corect", şi-a asumat şi consecinţele ce derivă din existenţa unei stări de fapt diferită de aceea relevată de actele prezentate cu prilejul desfăşurării licitaţiei.
Din această perspectivă, reiese că tocmai în temeiul clauzelor contractuale, şi art. 969 C. civ. pârâtei îi revine răspunderea în ipoteza în care se va dovedi că într-adevăr situaţia financiară a societăţii privatizate nu a fost conform cu cele descrise în dosarul de prezentare şi asumate expres de pârâtă potrivit clauzei anterior menţionate.
În acest context faptul că reclamanta nu a procedat la efectuarea unui audit propriu nu are semnificaţia unei renunţări implicite şi definitive de a efectua astfel de verificări după cum nici lipsa unei clauze convenţionale exprese prin care părţile să fi reglementat modul de reparare a daunelor cauzate cumpărătorului prin prezentarea unor date incomplete ori inexacte, nu este de natură a înlătura posibilitatea acestuia de a se adresa instanţei de judecată, cu atât mai mult cu cât, în speţă, pârâta a confirmat expres exactitatea datelor privind situaţia economică a societăţii privatizate, iar art. 28 şi art. 30 din Legea 137/2002 oferă cadrul legal pentru rezolvarea litigiului.
În consecinţă, dat fiind faptul că instanţa a apreciat că este exclusă orice răspundere contractuală a pârâtei, însă o atare concluzie este rezultatul interpretării eronate a convenţiei părţilor, în sensul celor anterior menţionate, soluţia ce impune, fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probelor în vederea verificării susţinerilor reclamantei cu privire la prejudiciul suferit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC D. SA Bacău împotriva deciziei nr. 283 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1438/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1440/2009. Comercial → |
|---|
