ICCJ. Decizia nr. 154/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 154/2009
Dosar nr. 4622/100/2006
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4405 din 20 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Maramureş urmare desfiinţării sentinţei fondului nr. 1122 din 17 noiembrie 2005 prin Decizia nr. 58/2006 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1082/33/2006, a fost admisă acţiunea formulată de G.J.A.L. dispunându-se rezilierea contractului de închiriere încheiat de părţi la data de 1 aprilie 2004 cu privire la imobilul situat în Sighetu - Marmaţiei şi evacuarea pârâtei din acest imobil sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 1.000.000 lei rol/zi de întârziere până la executarea hotărârii. Prin aceeaşi sentinţă pârâta SC R.I. SRL a mai fost obligată şi la plata sumei de 21.350 euro reprezentând chirie restantă cu dobândă calculată până la achitarea integrală a debitului iar pârâta reclamantă reconvenţional a fost obligată să-i achite reclamantului-pârât suma de 6.810,19 euro, cu titlu de garanţie pentru executarea contractului.
Instanţa de fond a admis în parte şi cererea reconvenţională formulată de pârâta SC R.I. SRL şi în consecinţă a compensat datoria reclamantului faţă de pârâtă, stabilită prin Decizia civilă nr. 149/2005 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 874/2005 în sumă de 12.916 euro şi 70.541.779 lei ROL, cu datoria pârâtei faţă de reclamant în sumă de 21.350 euro stabilită până la concurenţa sumei de 14.876 euro, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantul G.J.A.L. a solicitat instanţei în contradictoriu cu SC R.I. SRL să o oblige pe pârâtă la plata chiriei restante, cu dobândă calculată începând cu data de 1 decembrie 2004 până la achitarea debitului precum şi la plata sumei de 6.850 euro, cu titlu de garanţie de executare a convenţiei.
Această cerere a fost conexată prin încheierea din 1 septembrie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 2611/2005 cu cererea prin care reclamantul a solicitat rezilierea contractului de închiriere încheiat la data de 1 aprilie 2002 şi plata de daune cominatorii. Reclamantul şi-a motivat cererea de reziliere pe neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale cu privire la plata garanţiei de bună execuţie şi a echivalentului folosinţei spaţiului închiriat, pe acest considerent solicitându-se şi desfiinţarea contractului sinalagmatic cu titlu de sancţiune. De asemenea a susţinut că este în drept să pretindă chiria restantă şi dobânda calculată până la achitarea integrală a debitului.
În cauză, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca reclamantul să fie obligat la plata sumei de 16.140 euro cu titlu de redevenţă motivând că în calitate de locatar a achitat impozitul pe redevenţă deşi această obligaţie îi revenea reclamantului.
După examinarea actelor dosarului, instanţa de fond a reţinut că, pârâta nu a achitat chiria, că neachitarea chiriei începând cu luna noiembrie 2004 a fost recunoscută, că apărările formulate în cererea reconvenţională, prin care s-a arătat că este creditoarea reclamantului cu suma de 14.876 euro şi 70.541.770 lei aşa cum s-a stabilit prin sentinţa nr. 149/2005 pronunţată în Dosarul nr. 874/2005 sunt întemeiate întrucât ambele creanţe erau exigibile. În consecinţă compensarea solicitată de pârâtă prin cererea reconvenţională în temeiul art. 1144 C. civ. a fost admisă, până la concurenţa sumei de 14.876 euro.
Pe considerentul că nu există temei legal pentru a solicita restituirea plăţii făcută cu titlu de impozit pe redevenţă, cererea reconvenţională prin care s-a solicitat plata acestei sume a fost respinsă. Instanţa a admis şi pretenţiile reclamantului din cererea principală referitoare la plata garanţiei de bună execuţie a contractului în considerarea unei clauze contractuale. Prin aceeaşi sentinţă instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului de a pretinde suma de 6.860,19 euro care trebuia achitată cu titlu de garanţie.
Sentinţa fondului a fost apelată de pârâta SC R.I. SRL Sighetu - Marmaţiei care a criticat soluţia din perspectiva greşitei admiteri a acţiunii principale şi a admiterii numai în parte a cererii reconvenţionale.
În esenţă, pârâta a adus ca argumente în sprijinul susţinerii apelului său faptul că nu s-a examinat excepţia de neexecutare pe care i-a opus-o reclamantului, situaţie în care s-ar fi constatat că nu este culpabilă pentru neachitarea chiriei. De asemenea a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care l-a deţinut ca chiriaş precum şi faptul că tribunalul nu a ţinut seama de regulile de interpretare ale contractului, citând în acest scop art. 977 C. civ. şi urm.
După analiza motivelor invocate, Curtea de apel Cluj a pronunţat Decizia nr. 17/2008 prin care a admis apelul pârâtei cu consecinţa respingerii acţiunilor conexe formulate de reclamant şi a admiterii în totalitate a cererii reconvenţionale urmare căreia reclamantul a fost obligat la plata sumei de 16.140 Euro cu titlu de redevenţă, a constatat compensarea parţială a sumei de 21.350 euro datorată de pârâtă cu titlu de chirie şi a dobânzii de 12%, datorată începând cu data scadenţei de plată până la 27 aprilie 2005, cu creanţa atestată de Decizia 149 din 27 aprilie 2005. Prin aceeaşi decizie s-a dispus şi compensarea judiciară a creanţei de 16.140 euro cu restul creanţei reclamantului rămasă după compensarea legală respectiv a diferenţei de chirie, cu dobândă de 12% pe an, calculată începând cu scadenţa ratelor restante şi până la 6 februarie 2008 şi a obligat reclamantul să-i plătească pârâtei diferenţa rămasă după compensarea judiciară.
Pentru a ajunge la această soluţie, Curtea de apel a recurs la regulile de interpretare ale contractului cu referire expresă la art. 970 (2), 977-985 C. civ. Potrivit instanţei, voinţa reală a părţilor conform prevederilor contractului a fost ca locatarul, în speţă pârâta, să suporte numai sarcinile care marchează bunul închiriat şi nu sarcinile aflate în legătură cu veniturile realizate de proprietar, clauzele îndoielnice în această privinţă cât şi cele susceptibile de două înţelesuri fiind interpretate în favoarea pârâtei şi după natura contractului, în conformitate cu art. 983 şi art. 977 C. civ. Excepţia de neexecutare a fost examinată de Curte care a avut în vedere creanţa deţinută de pârâtă împotriva reclamantului potrivit sentinţei nr. 149/2005, concluzia instanţei fiind aceea că locatarul a considerat suspendată executarea prestaţiei (a plăţii chiriei) socotind că această excepţie are un caracter cominatoriu şi că este un mijloc important de presiune pentru a obţine de la reclamant sumele plătite cu titlu de impozit pe redevenţă, obligaţii care-i reveneau acestuia din urmă. Neexecutarea culpabilă a obligaţiei, potrivit Curţii, nu justifică rezilierea contractului şi evacuarea din spaţiu în condiţiile în care pârâta a devenit proprietara imobilului, cu toate prerogativele acestui drept real. A fost înlăturată şi susţinerea în legătură cu nedepunerea de către pârâtă a garanţiei de bună executare, motivat de faptul că cererea a fost formulată la mai mult de 3 ani de la încheierea convenţiei. Apărarea în legătură cu traducerea contractului încheiat de părţile în proces, a fost examinată, Curtea apreciind că prima instanţă în mod corect a avut în vedere contractul de la filele 5-7 fond pe care reclamantul l-a depus la dosar, interpretarea clauzelor art. 10 şi 22 bazându-se pe proba prezentată de reclamant încă de la introducerea acţiunii.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs, reclamantul G.J.A.L. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ. În susţinerea motivelor s-a invocat de recurent schimbarea de către instanţa de apel a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii pe considerentul că s-a raportat în interpretarea clauzelor contractului la traducerea de la filele 5-7, fără să ţină seama de o altă traducere pe care a depus-o la dosar din care s-ar fi văzut că între traduceri există neconcordanţe. Potrivit autorului, instanţa trebuia să dispună să fie prezentată o traducere opozabilă părţilor şi apoi să se treacă la interpretarea contractului potrivit regulilor cuprinse în art. 977 şi urm. C. civ.
Prin cea de-a doua critică s-a susţinut că există neconcordanţă între cele două traduceri şi că instanţa a înlăturat una din ele fără să se discute în contradictoriu această problemă pentru ca partea, recurentul, să-şi facă apărări corespunzătoare.
În continuare, dezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că interpretarea voinţei reale a părţilor încalcă principiul forţei obligatorii a contractului. În opinia sa, greşit s-a reţinut că în sarcina locatarei a fost lăsată doar obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor aflate în legătură directă cu imobilul în litigiu.
Autorul recursului a apreciat că din prevederile art. 10, 15, 22 şi 23 stipulate în contractul de închiriere, dedus judecăţii, se putea constata că locatarul era obligat să achite în întregime taxele şi impozitele precum şi toate cheltuielile indiferent de natura lor. A citat în acest scop art. 958 C. civ. şi a ajuns la concluzia că exemplificarea enumerării nu duce la concluzia că nu toate taxele se plătesc de pârâtă aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Recurentul a criticat şi considerentele deciziei prin care s-a reţinut neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale, susţinând că de vreme ce a pus la dispoziţia pârâtei imobilul nu se putea aprecia ca fiind justă practica pârâtei, de a nu achita chiria în condiţiile în care nu exista un titlu executor. Un alt argument în sprijinul aceluiaşi motiv se referă la greşita apreciere a faptului că garanţia pentru buna derulare a contractului nu este datorată. Neexecutarea contractului de către pârâtă a mai susţinut recurentul trebuia să ducă la rezilierea acestuia din culpa pârâtei, iar în ce priveşte îmbogăţirea cu plata impozitului pe redevenţă invocată în reconvenţională, s-a susţinut că aceasta trebuia să rezulte dintr-o cauză justă şi că o astfel de cauză se regăseşte în contractul de închiriere.
Pentru aceste motive reclamantul recurent s-a considerat îndreptăţit să solicite admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtei.
Intimata prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului după ce a adus argumente contrare celor susţinute de reclamantul recurent în legătură cu interpretarea clauzelor contractului şi cu voinţa reală a părţilor urmărită la încheierea convenţiei.
Recursul este nefondat.
1. Motivul prevăzut de art. 304 (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii". Din expunerea motivelor de recurs rezultă cu evidenţă că nu s-au adus argumente în sensul cerut de textul citat mai sus, astfel că în lipsa unei motivări corespunzătoare se va reţine că acesta a fost indicat „de formă" şi că nu a fost respectată condiţia legală a „dezvoltării motivelor" prevăzută de art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
2. Prin motivul prevăzut de art. 304 (8) C. proc. civ. care vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii ori a înţelesului lămurit şi neîndoielnic al acestuia a fost criticată de recurent alegerea de către instanţă a traducerii contractului de închiriere care, în opinia sa, nu a fost luată corect în analiză şi mai mult, a susţinut recurentul, principiul contradictorialităţii a fost nesocotit pentru că nu s-a pus în discuţia părţilor această alegere.
Critica este nefondată. Chestiunea alegerii traducerii nu vizează motivul pe care l-a indicat recurentul, repunerea în discuţie a probelor nefiind admisă într-o cale extraordinară de atac cum este recursul. Se observă că actul juridic dedus judecăţii este contractul de închiriere, iar problema traducerii contractului pe care reclamantul însuşi a depus-o la cererea introductivă (filele 5-7) nu mai poate fi rediscutată în recurs câtă vreme această chestiune a fost tranşată de instanţa de fond iar soluţia nu a fost apelată pe acest aspect. Din considerentele deciziei pronunţată de instanţa de apel rezultă cu evidenţă că problema traducerii contractului dintre părţi a fost examinată, Curtea apreciind corect că reclamantul nu a justificat în mod rezonabil necesitatea retraducerii acestui înscris pe care el însuşi l-a prezentat ca probă. În sensul faptului că nu s-a contestat în apel alegerea traducerii contractului sunt şi apărările din întâmpinare prin care în calitate de intimat, în acea cale de atac a considerat soluţia fondului, care s-a bazat pe interpretarea înscrisului de la filele 5-7 fond, ca fiind legală (fila 45). În consecinţă, afirmaţia că s-a încălcat principiul contradictorialităţii nu se susţine, dincolo de faptul că invocarea acestui motiv nu se încadrează în punctul 8 al art. 304 C. proc. civ.
3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii". Prima ipoteză a articolului menţionat nu a fost criticată, cu alte cuvinte nu s-a demonstrat că lipseşte fundamentul juridic şi faptic pe care se bazează soluţia instanţei de apel. Pentru cea de-a doua ipoteză „încălcarea sau aplicarea greşită a legii" s-a pus în discuţie alegerea discreţionară a traducerii contractului cu consecinţa nesocotirii voinţei părţilor. Prin prisma acestui motiv s-a readus în discuţie interpretarea art. 3, 10, 15, 22 şi 23 din contract pentru a se demonstra că locatarul trebuia să achite toate impozitele, taxele şi cheltuielile de orice natură. Critica nu va fi primită întrucât în situaţia în care se sesizează un diferend în legătură cu o convenţie, sau când clauzele contractului sunt îndoielnice sau susceptibile de mai multe înţelesuri, instanţa poate să apeleze la regulile de interpretare prevăzute de codul civil. Se observă astfel din considerentele deciziei, că instanţa de apel a aplicat corect regulile de interpretare pornind tocmai de la faptul că există dubii asupra clarităţii clauzelor referitoare la obligaţiile asumate de părţile în proces. Apelând la dispoziţiile art. 970 alin. (2), art. 977 - 985 C. civ., Curtea a ajuns la o concluzie pertinentă în sensul că intenţia părţilor a fost de a lăsa în sarcina locatarei numai cheltuielile aflate în legătură directă cu imobilul nu şi cheltuielile aflate în legătură directă cu veniturile realizate de locator din închirierea imobilului care sunt supuse unor obligaţii către stat. În interpretarea clauzelor contractului curtea de apel a avut în vedere şi cerinţa prevăzută de art. 982 C. civ. potrivit căreia clauzele se interpretează unele prin altele dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. În acest sens sunt edificatoare dispoziţiile art. 10 care au fost coroborate cu art. 22 din contract, din care rezultă că obligaţiile către stat care marchează bunul închiriat sunt în sarcina locatorului. Art. 958 C. civ. indicat de recurent ca fiind încălcat se constată că nu are nici o legătură cu regulile de interpretare ale contractului, astfel că nu va fi reţinută critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor menţionate. Ceea ce este însă esenţial, este faptul că toate chestiunile legate de interpretarea dată conţinutului convenţiei sunt chestiuni de fapt care nu pot fi criticate în recurs. Singura apreciere care poate fi făcută prin prisma ipotezei a doua a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este cu referire la textele de lege avute în vedere de instanţa de apel în interpretarea clauzelor contractului în scopul determinării drepturilor şi obligaţiilor părţilor iar concluzia este că acestea s-au aplicat judicios instanţa ajungând la o corectă lămurire a sensului lor. Nu în ultimul rând trebuie reţinut că recurentul scoate din contextul contractului numai aspectele care vizează obligaţiile locatarului fără să ţină seama de faptul că orice clauză s-a înscris în contract cu scopul de a produce efecte aşa încât, acestea (clauzele) trebuie interpretate unele prin altele dându-le sensul care rezultă din actul întreg (art. 982 C. civ.).
- Excepţia de neexecutare care a fost pusă în discuţie de recurent, nu vizează nici un text de lege care a fost încălcat de instanţa de apel pentru a putea fi examinată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare îl constituie interdependenţa obligaţiilor din contract şi cum aceste chestiuni au fost dezlegate în devoluţia apelului, aspectele evocate de recurent în legătură cu faptul că i-a fost opusă această excepţie în executarea contractului nu mai pot fi rediscutate în recurs. Se impune să se precizeze în legătură cu susţinerea recurentului potrivit căreia prin opunerea excepţiei de neexecutare intimata nu s-a bazat pe un titlu, că invocarea acestei excepţii poate să aibă loc şi direct între părţi independent de o apărare care poate fi făcută în faţa instanţei după promovarea unei cereri pentru valorificarea unor pretenţii.
Pe de altă parte, se observă că, opunerea abuzivă a excepţiei nu a fost demonstrată iar analiza fondului a confirmat faptul că intimata deţinea un titlu (sentinţa nr. 149/2005) şi că ulterior acestuia a fost introdusă acţiunea de către reclamant pentru plata chiriei. Prin urmares-a evidenţiat că nu a existat o neexecutare culpabilă a intimatei şi că aceasta era în drept să opună excepţia de neexecutare faţă de cererea pentru plata chiriei în condiţiile în care a recunoscut debitul şi a solicitat compensarea datoriilor reciproce.
În fine, chestiunile legate de obligaţia intimatei la plata garanţiei pentru derularea contractului, în sumă de 6860,19 Euro, nu vizează încălcarea legii de drept substanţial pentru a fi examinate şi cum recursul nu este cale de atac devolutivă care să-şi propună rejudecarea fondului, ci prin intermediul acesteia se realizează numai un examen de legalitate a soluţiei, critica nu va fi reţinută.
- Îmbogăţirea fără justă cauză invocată pe cale reconvenţională de intimată, pentru a obţine suma de 16140 Euro reprezentând plata impozitului pe redevenţă, potrivit recurentului, a încălcat dispoziţiile art. 992 C. civ. întrucât plăţile s-au efectuat în temeiul contractului de închiriere ceea ce demonstrează că nu se impunea restituirea sumei.
Înalta Curte, distinct de faptul că această sumă reprezintă taxa de redevenţă datorată de locator către Statul Român pentru veniturile obţinute din chirii, observă că această plată s-a impus pe parcursul derulării contractului pentru a se putea realiza transferul valutei cu titlu de chirie către proprietar. În aceste condiţii, faptul juridic prin care patrimoniul recurentului s-a mărit pe seama intimatei fără ca pentru plăţile făcute să existe temei juridic a fost realizat. Din acest fapt juridic se naşte în sarcina recurentului obligaţia de restituire, în limita măririi patrimoniului iar mijlocul juridic ales, acţiunea reconvenţională, nu este în dezacord cu cererea de restituire formulată. Nu este mai puţin adevărat că locaţiunea şi-a avut izvorul în contract, însă suma în discuţie nu marchează plata chiriei şi raporturile dintre locator şi locatar în baza convenţiei ci obligaţiile proprietarului nerezident către stat în legătură cu veniturile percepute din chirie aşa încât bine s-a reţinut în apel că plata acestei sume este în legătură cu derularea contractului dar nu are ca temei juridic convenţia părţilor.
În contextul arătat dispoziţiile art. 992 C. civ. citate de recurent nu susţin teza sa în legătură cu obligaţia de restituire, această obligaţie, principial subzistând şi în cazul plăţii nedatorate cât şi al îmbogăţirii fără just temei, cu deosebirea că în ultima ipoteză se cere ca plata să fie lipsită de cauză aşa cum s-a reţinut corect prin Decizia criticată.
În consecinţă, faţă de cele ce preced conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.J.A.L. împotriva deciziei civile nr. 17 din data de 6 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 153/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 155/2009. Comercial → |
|---|
