ICCJ. Decizia nr. 1599/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1599/2009
Dosar nr. 500/36/2008
Şedinţa publică din 25 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea primită la data de 19 martie 2008 şi înregistrată la Curtea de Apel Constanţa contestatorul S.L. a formulat contestaţie împotriva actelor de executare făcute de către A.V.A.S., solicitând să se constate prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită a creanţelor cedate prin împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 13 din OUG nr. 51/1998, republicată, şi anularea actelor de executare constând în adresa din 2008 prin care i s-a comunicat titlul executoriu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că la data de 27 ianuarie 1998 contestatorul a încheiat contractul de garanţie imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998 prin care a garantat, în calitate de fidejusor, creditul contractat de către SC R.F. SRL de la B. SA prin instituirea ipotecii asupra imobilului (apartament) proprietatea sa situat în Medgidia, judeţul Constanţa. Urmare a faptului că între B. SA, în calitate de cedent, şi A.V.A.S., în calitate de cesionar, s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă din 21 iulie 1999, creanţa datorată de către SC R.F. SRL a fost declarată neperformantă şi preluată de A.V.A.S. în condiţiile OUG nr. 51/1998, modificată. Prin adresa din 28 februarie 2008 i s-au comunicat de către A.V.A.S. titlurile executorii ale creanţei preluate de această instituţie de la B. SA, titluri reprezentate de convenţia angajament din 4 martie 1998 încheiată de SC R.F. SRL şi B. SA şi contractul de garanţie imobiliară din 27 ianuarie 1998 încheiat de contestator cu B. SA.
Contestatorul a arătat că termenul de prescripţie extinctivă de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (7) din OUG nr. 51/1998 nu este derogator de la prevederile dreptului comun în ceea ce priveşte începutul curgerii termenului, ceea ce înseamnă că acesta s-a împlinit în anul 2005. Pe fondul cererii, contestatorul a precizat că împotriva SC R.F. SRL s-a deschis în dosarul nr. 2141/COM/1999 procedura insolvenţei şi că la masa credală s-a înscris, în calitate de creditor, şi A.V.A.S. La data de 31 martie 2006, s-a organizat, la sediul lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenţei, licitaţia publică cu strigare în urma căreia s-a valorificat bunul cu care contestatorul a garantat plata creanţei debitorului SC R.F. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 6/COM din 12 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. S-a reţinut că, potrivit art. 38 şi art. 45 din OUG nr. 51/1998, cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de la A.V.A.S. sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau, după caz, domiciliul pârâtului, iar sediul pârâtei se află în raza Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, analizând contestaţia la executare, a constatat următoarele:
Prin adresa din 28 februarie 2008 A.V.A.S. a comunicat contestatorului S.L. şi soţiei acestuia, S.A., titlurile executorii ce constată creanţa în valoare de 203.289,94 dolari S.U.A. preluată de A.V.A.S. de la B. SA şi de la B.C.R. SA. Titlurile executorii constatatoare ale creanţei sunt: convenţia angajament din 4 martie 1998 încheiată între debitor şi codebitori cu B. SA şi contractul de garanţie imobiliară autentificat în data de 27 ianuarie 1998 de BNP M.I. şi înscris la Judecătoria Medgidia sub în 2 februarie 1998, încheiat între S.L., S.A. şi B. SA.
Potrivit contractului de garanţie imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998 de BNP M.I., S.L. şi S.A. au constituit în favoarea B.R.C.E. - B. SA o ipotecă asupra imobilului proprietatea acestora situat în Medgidia, ca accesoriu la creditul acordat şi pentru garantarea biletelor la ordin emis în favoarea băncii conform convenţiei angajament din 1998 în vederea acoperirii creditului în sumă de 450.000 mărci germane, a dobânzilor şi costurilor aferente acestuia, credit acordat SC R.F. SRL Năvodari.
Prin convenţia angajament din 4 martie 1998 s-a stipulat că Banca va avaliza cinci bilete la ordin emise de SC R.F. SRL în favoarea firmei B.L. GMBH Germania, pentru garantarea îndeplinirii obligaţiilor de plată a cinci rate de credit ce revin clientului conform contractului de leasing din 17 noiembrie 1997 pentru import de mijloace fixe. Banca şi-a asumat obligaţia contractuală de a efectua plata angajamentului către firma B.L. GMBH la prima cerere scrisă că firma SC R.F. SRL nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar SC R.F. SRL, în calitate de client, s-a obligat să constituie în conturile sale la B. SA disponibilităţi băneşti în valută dolari americani convenite, cu 7 zile înaintea plăţilor, cu autorizarea Băncii de a se regresa direct, fără acceptul clientului, asupra contului de disponibilităţi în valută şi asupra altor conturi ale acestuia.
La data de 21 iulie 1999 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă între B.R.C.E. - B. SA şi A.V.A.B., contract prin care s-a cesionat de către cedentul B. SA şi s-a preluat de către cesionarul A.V.A.B. creanţa faţă de debitorul cedat SC R.F. SRL în valoare nominală totală de 473.144.213,32 lei (rol) la data de 20 iulie 1999.
De asemenea, prin contractul de cesiune de creanţă din 13 decembrie 1999 B.C.R. SA a cesionat către A.V.A.B. creanţa la valoarea nominală de 963.678.943,46 lei.
Contractele de cesiune de creanţă au mai fost completate cu actele adiţionale din datele de 31 martie 2000, 28 septembrie 2000, 25 aprilie 2001.
Din înscrisurile depuse mai rezultă că prin sentinţa civilă nr. 2757 din 31 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, s-a dispus, în temeiul art. 79 din Legea nr. 64/1995, ridicarea dreptului debitorului SC R.F. SRL de a-şi conduce activitatea şi intrarea acestuia în faliment. Conform sentinţei civile nr. 298/COM din 7 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC R.F. SRL. şi radierea acestuia din Registrul Comerţului.
Prin sentinţa nr. 139 din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul S.L., a constatat prescris dreptul la executarea silită împotriva contestatorului şi a anulat formele de executare silită pornită în baza titlurilor executorii constând în convenţia angajament din 4 martie 1998 şi contract de garanţie imobiliară autentificat din 27 ianuarie 1998, obligând-o pe intimată la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în esenţă că termenul de prescripţie a executării silite s-a împlinit la data de 28 septembrie 2007 şi că termenul nu s-a suspendat în temeiul art. 35 din Legea nr. 64/1995 respectiv art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât aceste texte se referă numai la acţiunile pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale nu şi la acţiunile pentru realizarea creanţelor asupra bunurilor unor terţi, cum sunt garanţii ipotecari.
Se reţine, de asemenea, că garantul ipotecar nu are calitatea de fidejusor al debitorului principal şi, ca urmare, nu se aplică prevederile art. 42 alin. (2) C. com. şi ale art. 1873 C. civ. privind prezumţia de solidaritate, iar neexistând solidaritate între garantul ipotecar şi debitoarea SC R.F. SRL cu privire la achitarea debitului datorat de debitoare, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 1036, art. 1045 şi art. 1872 C. civ. care privesc efectele întreruperii prescripţiei executării contra debitorului principal asupra prescripţiei executării contra codebitorilor. Or, termenul de prescripţie a executării silite s-a împlinit la 28 septembrie 2007 iar adresa de comunicare a titlurilor executorii din 28 februarie 2008 s-a trimis contestatorului la 7 martie 2008, fără să se fi făcut dovada intervenirii vreunui caz de suspendare sau întrerupere a prescripţiei dreptului la executare silită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, A.V.A.S. solicitând admiterea recursului său şi modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi, pe fond, respingerea contestaţiei la executare.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta aduce, în esenţă, următoarele argumente:
Greşit instanţa de fond a reţinut că S.L. nu este ţinut să răspundă solidar cu SC R.F. SRL întrucât în contractul de garanţie imobiliară din data de 27 ianuarie 1998 încheiat între S.L. şi S.A. pe de o parte şi B. SA de cealaltă parte se arată clar calitatea contestatorului de codebitor solidar şi indivizibil.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită a fost suspendată în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, pe perioada cât societatea debitoare s-a aflat în procedura falimentului respectiv de la 31 octombrie 2001 până la 7 februarie 2008. Or, de vreme ce pentru datoria principală prescripţia s-a întrerupt este evident că şi pentru garanţie, ca accesoriu, prescripţia a fost întreruptă, avându-şi aplicarea prevederile art. 1045, art. 1036, art. 1872 alin. (1) şi art. 1873 C. civ.
Contestatorul S.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru cele ce urmează:
Instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe concluzia că nu există solidaritate între garantul ipotecar S.L. şi debitoarea SC R.F. SRL şi că nu se aplică dispoziţiile art. 42 alin. (1) C. com. şi ale art. 1036, art. 1045 şi art. 1872 C. civ. Bazându-se pe această concluzie instanţa a statuat apoi că dreptul de a cere executarea silită prin valorificarea bunului ipotecat aparţinând contestatorului s-a împlinit, nefiind suspendat. Or, concluzia instanţei de fond cu privire la inexistenţa solidarităţii între contestator şi societatea debitoare este greşită întrucât, atât din convenţia angajament cât şi din contractul de garanţie imobiliară rezultă că S.L., este un terţ dar care s-a obligat solidar şi indivizibil alături de societatea debitoare SC R.F. SRL Năvodari. Astfel, în convenţia angajament din 4 martie 1998, semnată şi de contestator, se prevede la art. IV alin. (3) „ipoteca de rangul I constituită în favoarea B. SA de d-l S.L. şi d-na S.A., în calitate de codebitor solidar şi indivizibil asupra imobil (...)„ iar în contractul de garanţie imobiliară încheiat la 27 ianuarie 1998 şi autentificat se prevede că acesta este încheiat de S.L. şi S.A. „în calitate de codebitor garant solidar şi indivizibil". Rezultă deci, fără echivoc, împrejurarea că suntem, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în prezenţa unei solidarităţi convenţionale, situaţie în care îşi găsesc deplină aplicare prevederile art. 1872 C. civ. potrivit cărora întreruperea prescripţiei făcută în contra unuia din debitorii solidari are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi.
Dar instanţa de fond, soluţionând contestaţia la executare prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită nu a mai verificat existenţa sau inexistenţa în cauză a unei condiţii legale esenţiale pentru a putea fi angajată răspunderea garantului ipotecar, în speţă a contestatorului S.L., în condiţiile OUG nr. 51/1998.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor creanţe bancare, cesiunea creanţelor bancare neperformante este supusă dispoziţiilor art. 1391 şi urm. C. civ. referitoare la cesiunea de creanţă şi are ca efect principal subrogarea A.V.A.S. în toate drepturile principale şi accesorii ale creditorilor cedenţi.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în termen de 10 zile de la efectuarea cesiunii A.V.A.S. are obligaţia de a notifica, în scris, cesiunea către debitorii cedaţi. De asemenea, conform art. 1393 C. civ. cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat cesiunea debitorului cedat.
În raport de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei obligaţii se aplică termenul de prescripţie de drept comun prevăzut de art. 405 C. proc. civ. sau termenul special reglementat de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998.
Cum instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită fundamentată, în mod eronat, cum s-a arătat, pe inexistenţa solidarităţii între contestator şi societatea debitoare, fără a soluţiona fondul cauzei şi fără a verifica condiţia esenţială a notificării debitorului cedat pentru a putea stabili regimul aplicabil termenului de prescripţie a executării silite, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. să admită recursul şi să caseze sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca, făcând aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, să nu priveze părţile de calea de atac prevăzută de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta A.V.A.S. Bucureşti, împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, nr. 139 din 15 septembrie 2008, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1552/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1601/2009. Comercial → |
|---|
