ICCJ. Decizia nr. 1608/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1608/2009
Dosar nr. 8516/30/2007
Şedinţa publică din 26 mai 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 253 din 9 mai 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, Consiliul Local Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara împotriva pârâtei SC S.M. SRL, dispunând obligarea acesteia la plata sumei de 46.443 lei chirie restantă şi la 287 lei penalităţi de întârziere. Celelalte pretenţii ale reclamanţilor au fost respinse, iar instanţa a luat act de renunţarea la judecată, privind rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea pârâtei.
Reclamanţii au sesizat instanţa cu soluţionarea unei acţiuni prin care au solicitat rezilierea contractului de închiriere din 2000 încheiat între Primăria Municipiului Timişoara şi pârâtă, obligarea pârâtei la plata debitului de 289.345 lei, compus cuantumul chiriei restante de 46.443 lei şi cel al penalităţilor de întârziere de 240.115 lei pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 octombrie 2007 şi de 2787 lei penalităţi aferente aceleiaşi perioade pentru spaţiul cu altă destinaţie situat în Timişoara.
În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că prin contractul de închiriere menţionat, părţile au convenit la art. 4 ca valoarea chiriei lunare pentru folosirea suprafeţelor închiriate să fie stabilită prin fişa de calcul ce face parte integrantă din contract, valoare calculată pe baza H.C.L.M. nr. 84 din 27 mai 1997, urmând ca pe durata derulării contractului chiria să fie reactualizată prin hotărâri ale Consiliului Local Timişoara.
S-a constatat că prin hotărârea nr. 42/2000 a C.L.M Timişoara au fost modificate tarifele de bază pentru chiriile achitate, aferente spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, hotărâre ce a fost atacată în instanţă, iar aplicarea ei a fost suspendată pe durata soluţionării, până la 1 octombrie 2002 când a litigiul a fost soluţionat în mod irevocabil.
Consiliul local a emis apoi hotărârea nr. 13 din 27 ianuarie 2004 prin care s-a decis posibilitatea chiriaşilor de a achita.
Diferenţa de chirie pentru perioada 2001 - 28 februarie 2003 fără majorări de întârziere, dacă această obligaţie este îndeplinită până la data de 31 decembrie 2004.
Faţă de această situaţie s-a considerat că dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a născut la această dată, motiv pentru care nu s-a reţinut că ar fi operat prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor.
Instanţa a respins susţinerea reclamanţilor referitoare la aplicarea prevederilor OG nr. 92/2003 privind termenul de prescripţie al obligaţiilor fiscale, neputându-se reţine natura fiscală a pretenţiilor solicitate.
Pe fondul cauzei s-a avut în vedere că, potrivit art. 6 din contractul părţilor, neexecutarea obligaţiei de plată la termen se penalizează cu 5%/zi de întârziere din suma datorată pentru maxim 30 de zile calendaristice situaţie faţă de care, cererea reclamanţilor de plată a penalităţilor pentru intervalul 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 nu are suport legal.
De asemenea, cererea de obligare a pârâtei la plata majorărilor de întârziere de 240.115 aferente perioadei 1 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2007 a fost considerată ca fiind neîntemeiată întrucât raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de dispoziţiile şi clauzele contractului cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ., nefiind esenţială calitatea reclamantei de organ administrativ.
În raport de dispoziţiile art. 969, art. 970 C. civ., H.C.L. nr. 42 din 27 ianuarie 2004 şi ale contractelor de închiriere, prima instanţă a constatat cererea reclamantei întemeiată în parte, cu privire la plata chiriei restante de 46.443 lei şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 278 lei.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia nr. 187 din 16 octombrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială. Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul pârâtei, iar sentinţa a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantelor, fiind respinsă acţiunea.
Cu privire la apelul reclamanţilor s-a reţinut că sunt nefondate criticile acestora, nefiind aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală, în contextul în care părţile au convenit prin contract cu privire la penalităţi de întârziere şi nu la majorări de întârziere.
S-a constatat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta a fost rezolvată în mod greşit întrucât chiria stabilită prin convenţie are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului Timişoara, iar din momentul în care se datorează, aceeaşi chirie reprezintă o creanţă bugetară de încasat la bugetul local.
În consecinţă, instanţa apelului a statuat că astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanţe fiscale în sensul prevederilor art. 91 din OG nr. 92 din 24 decembrie 2003, fiind supuse regimului juridic de drept comun, inclusiv normelor de reglementare a prescripţiei extinctive conţinute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normele prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Fiind aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a stabilit că momentul de la care acesta a început să curgă, moment ce coincide cu data naşterii dreptului la acţiune, respectiv 1 octombrie 2002 pentru diferenţa de chirie din perioada 1 ianuarie 2002 - 28 februarie 2003, iar pentru chiriile următoare pentru perioada 1 octombrie 2002 - 28 februarie 2003 se calculează câte un termen de prescripţie distinct, pentru fiecare chirie restantă întrucât contractul de închiriere este unul cu executare succesivă.
Argumentul esenţial al instanţei de apel sub acest aspect a constat în faptul că, prin hotărârile adoptate în mod succesiv în cursul anilor 2003 şi 2004 nu s-a prorogat obligaţia de plată, ci sancţiunile ce urmau a fi aplicate în cazul diferenţelor până la datele evocate de aceste hotărâri.
S-a concluzionat astfel că, raportat la data introducerii acţiunii 16 noiembrie 2007, dreptul la acţiune este prescris pentru plata diferenţelor de chirie aferente perioadei 1 februarie 2001 - 28 februarie 2003
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs prin care au invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut următoarele:
- Temeiul de drept al calculului majorărilor şi penalităţilor de întârziere este dat de prevederile OG nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală conform cu care, pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor de plată se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere ce se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data de stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligaţiilor se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenţei şi până la achitarea integrală.
- Indiferent de atitudinea părţilor, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere, ce prevăd posibilitatea reactualizării chiriei lunare prin hotărâri ale consiliului local, au putere de lege între părţile contractante conform art. 969 şi art. 970 C. civ.
- Instanţa a făcut confuzie între penalităţile de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 (perioadă în care au fost reglementate de prevederile Codului de procedură fiscală, cuantumul acestora fiind de 0,5% din suma datorată) şi majorările de întârziere ce se percep de la 1 ianuarie 2005 supuse reglementărilor conţinute de H.C.L.M.T. nr. 182/2001 ce sunt obligatorii pentru părţi.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :
- Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deşi a fost invocat în cuprinsul cererii de recurs, se constată că recurenta nu a făcut nicio o referire la o faptul că Decizia atacată nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină ori că ar cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
- În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că argumentele aduse în susţinerea acestuia nu sunt fondate.
Astfel, instanţa apelului a reţinut în mod corect că pretenţiile reclamanţilor nu pot fi calificate ca fiind creanţe de natură fiscală care să fie supuse regimului juridic reglementat de OG nr. 92 din 24 decembrie 2003, în condiţiile în care raportul juridic dintre părţi nu a avut natura unuia fiscal, izvorul obligaţiei juridice constând în convenţia părţilor căreia i se aplică regulile de drept comun conform dispoziţiilor art. 969, art. 970 C. civ. şi implicit normele de drept comun în materie de prescripţie extinctivă conţinute de Decretul nr. 167/1958.
Din această perspectivă, s-au interpretat şi aplicat corect prevederile art. 4 alin. 2 din contractul părţilor ce au vizat posibilitatea reactualizării de către reclamantă a chiriei lunare prin hotărâri ale consiliului local, care nu au avut rolul de a modifica termenii contractului cu privire la scadenţa obligaţiilor asumate prin acesta.
De asemenea, este lipsită de suport susţinerea recurentelor cu privire la existenţa unei pretinse confuzii între penalităţile şi majorările de întârziere întrucât instanţa apelului a reţinut corect natura acestora de sancţiuni ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a chiriei la data scadenţei.
În consecinţă, conform considerentelor, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 187 din 16 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenţii la 3.619 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC S.M. SRL Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1606/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1610/2009. Comercial → |
|---|
