ICCJ. Decizia nr. 1620/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1620/2009
Dosar nr. 5704/120/2007
Şedinţa publică din 26 mai 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 602 din 15 aprilie 2008, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictor cu pârâtele SC C.L.I. SA Slatina şi SC C.L.I. SA Slatina, sucursala Bucureşti, şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 28 iunie 2007, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară. Prin aceeaşi sentinţă a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienta în interes propriu SC I.G. SRL.
Instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea A.G.A. din 4 iunie 2007 s-a decis dizolvarea societăţii reclamante şi numirea în calitate de lichidator a d-lui B.F., hotărârea menţionată fiind înregistrată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.
Când procedura de lichidare era deja declanşată societatea reclamantă prin împuternicit A.O.R. a încheiat contractul de vânzare - cumpărare a unor bunuri proprietatea societăţii cu pârâta SC C.L.I. SA Slatina, sucursala Bucureşti, în calitate de cumpărător, încălcându-se astfel prevederile art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fapt ce atrage nulitatea contractului încheiat cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 175 din 29 septembrie 2008 a admis apelurile declarate de pârâta SC C.L.I. SA Slatina şi intervenienta SC I.G. SRL, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis cererea de intervenţie şi a respins acţiunea lichidatorului reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare menţionat.
Instanţa de apel a reţinut că la data de 18 iunie 2007, reprezentantul asociatului unic al reclamantei, desemnat să exercite atribuţiile A.G.A. în cadrul societăţii a mandatat pe A.O.R. să negocieze şi să semneze în numele său contractul de vânzare - cumpărare contract care s-a încheiat însă anterior publicării hotărârii de dizolvare în Monitorul Oficial, care astfel nu-i era opozabilă, pe de o parte, iar pe de altă parte, sancţiunea încălcării prevederilor art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu este nulitatea actului încheiat în aceste condiţii ci răspunderea personală şi solidară a persoanelor vinovate de nerespectarea lor, în speţă a reprezentantului asociatului unic.
Reţinând ca nedovedite dubla calitate de reprezentant al părţilor contractante şi inducerea în eroare a reprezentantului reclamantei cu privire la preţul vânzării, susţinută de lichidatorul reclamantei şi nici preţul derizoriu, care se stabileşte prin mecanismul cerere - ofertă din momentul vânzării, şi că, deci, nu există nicio cauză de nulitate care să afecteze contractul încheiat, acţiunea cu acest obiect a fost respinsă, reţinând ca operantă şi obligaţia instituită de art. 1339 C. civ.
În contra deciziei menţionate a declarat recurs societatea reclamantă prin lichidator pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare invocă:
1. nemotivarea deciziei sub aspectul fraudei tranzacţiei şi neexaminarea în apel a situaţiei de fapt deşi a invocat că mandatarul a încheiat actul de vânzare - cumpărare acţionând în dublă calitate, reprezentând interesele ambelor părţi contractante, inducând în eroare mandantul în acordarea împuternicirii de vânzare a imobilului în cauză prin prezentarea unei situaţii nereale cu privire la bonitatea agenţiei imobiliare;
2. interpretarea greşită a prevederilor art. 233 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în sensul că acest text de lege ar institui sancţiunea răspunderii personalului de conducere, întrucât nu instituie o atare sancţiune de vreme ce nu prevede şi o obligaţie a lichidatorului de a se îndrepta împotriva administratorului ci dar o posibilitate în acest sens;
3. interpretarea greşită a prevederilor art. 234 din Legea nr. 31/1990 întrucât în cazul în care societatea dizolvată a fost constituită pe o durată nelimitată, trecerea termenului de 30 de zile nu este necesară pentru opozabilitatea faţă de terţi întrucât textul are în vedere numai societatea constituită pe durată determinată;
4. recurenta - reclamantă nu avea o obligaţie de răspundere pentru evicţiune în condiţiile în care actul a fost încheiat de o persoană ce nu mai reprezenta societatea, fiind deja numit un lichidator judiciar.
Intimata SC I.G. SRL Bucureşti a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Arată intimata că Decizia a fost motivată sub aspectul criticii privind existenţa fraudei la încheierea contractului în sensul că aceasta nu a fost dovedită iar respingerea probei cu martori de către instanţa de apel nu este un motiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ. Mai precizează că instanţa de apel a interpretat corect prevederile art. 233 şi art. 234 din Legea nr. 31/1990, în cauză avându-şi aplicarea şi prevederile art. 1554 C. civ. şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Cât priveşte obligaţia de garanţie pentru evicţiune ea există, instanţa de apel reţinând corect identitatea de persoane dintre vânzătoarea din contract şi reclamanta din cauza de faţă.
Recursul nu este fondat.
1. Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că Decizia atacată, contrar susţinerii recurentei, a fost motivată în fapt şi în drept sub aspectul tuturor criticilor formulate în apel, inclusiv al „fraudei tranzacţiei" şi al încheierii actului de către mandatar în dublă calitate, reţinându-se că acestea nu au fost dovedite, aşa încât dezvoltarea acestui motiv neîncadrându-se în prima ipoteză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primit. De altfel, din chiar modul în care se prezintă situaţia de către recurentă se poate constata ca nefiind întrunite nici condiţiile inducerii în eroare a mandantului sub aspectul existenţei unor manopere dolosive şi nici cele ale dublei reprezentări, mandatara perfectând actul în baza procurii încheiată în acest scop, clară şi neechivocă sub aspectul condiţiilor vânzării, inclusiv al preţului acesteia care a fost determinat.
2. Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care are ca obiect interpretarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, precum şi a prevederilor art. 234 din aceeaşi lege, Înalta Curte constată interpretarea corectă de către instanţa de apel a prevederilor legale incidente.
Astfel, art. 233 alin. (2) din legea menţionată dispune: „Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directorul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse".
Prin urmare, textul de lege citat stipulează clar şi neechivoc sancţiunea pentru încălcarea interdicţiei instituită directorilor şi administratorilor ca fiind răspunderea patrimonială pentru acţiunile întreprinse, iar nu sancţiunea nulităţii, cum greşit susţine recurenta, aşa încât instanţa de apel a făcut aplicarea acestui text, nefiind necesară interpretarea lui faţă de precizia redactării.
Cât priveşte interpretarea art. 234 C. proc. civ., instanţa de apel nu a făcut nici interpretarea şi nici aplicarea lui, recurenta fiind în eroare. Ceea ce Decizia atacată afirmă alternativ la invocarea sancţiunii prevăzută de art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, este că hotărârea de dizolvare a societăţii nefiind publicată în Monitorul Oficial la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare în speţă ea nu era, oricum, opozabilă terţului cumpărător, fără relevanţă însă faţă de obiectul acţiunii de chemare în judecată: constatarea nulităţii vânzării în speţă.
Tot fără relevanţă în raport de obiectul acţiunii este şi critica şi respectiv motivarea sub aspectul obligaţiei de răspundere pentru evicţiune câtă vreme contractul de vânzare în speţă este valabil încheiat, nefiind întrunite condiţiile pentru această formă de răspundere.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, menţinând ca legală Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S. SRL Pucioasa prin lichidator B.F. împotriva deciziei nr. 175 din 29 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1612/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1621/2009. Comercial → |
|---|
