ICCJ. Decizia nr. 1645/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1645/2009
Dosar nr. 9149/3/2007
Şedinţa publică din 27 mai 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5166 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA A.P.P.S., S.A.I.F.I., şi excepţia lipsei competenţei sale materiale, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele RA A.P.P.S. Bucureşti şi RA A.P.P.S., S.A.I.F.I., a admis cererea reconvenţională formulată de către pârâta - reclamantă RA A.P.P.S., S.A.I.F.I., şi a dispus evacuarea reclamantei - pârâte din spaţiul în suprafaţă de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că a fost sesizată cu judecata unei cereri prin care reclamanta a urmărit să cumpere spaţiul în suprafaţă de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, fie pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 133/1999, fie - în subsidiar, pe cea a procedurii reglementate de OG nr. 19/2002.
În acest context, instanţa de fond a mai constatat că reclamanta a deţinut spaţiul în litigiu în temeiul contractului de locaţiune din 1998, prelungit succesiv până la data de 30 iunie 2006, a evocat dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 13/1999 şi a luat act de împrejurarea că Legea nr. 133/1999 a fost abrogată prin Legea nr. 346/2004.
Pe de altă parte, prima instanţă a mai constatat că, în condiţiile în care spaţiul în litigiu este administrat de către RA A.P.P.S., sunt incidente dispoziţiile OG nr. 19/2002, care reglementează procedura de vânzare a unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea acestei regii.
Cu referire la acest capăt de cerere, configurat de reclamantă ca unul subsidiar, Tribunalul a reţinut că a fost învestit cu o solicitare de obligare a pârâtelor la a încheia contractul de vânzare - cumpărare, în urma finalizării negocierii directe şi a apreciat fiind aplicabilă Decizia nr. 38 din 30 ianuarie 2008, prin care Curtea Constituţională a declarat că dispoziţiile privind „vânzarea prin negociere directă" din cuprinsul OG nr. 19/2002 sunt neconstituţionale, ceea ce implică faptul că în viitor spaţiile urmează a fi vândute doar prin licitaţie publică.
Considerând că Decizia nr. 38/2008 a Curţii Constituţionale era pe deplin aplicabilă la data introducerii acţiunii, Tribunalul a respins acţiunea principală şi, cum reclamanta nu mai deţine vreun titlu care să-i justifice dreptul de folosinţă, a admis cererea reconvenţională şi a dispus evacuarea reclamantei-pârâte din spaţiul în litigiu.
Împotriva acestei, SC A. SRL a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii cererii principale şi, în principal, al obligării pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare şi la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 133/1999, cu referire la spaţiul în suprafaţă de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la îndeplinirea aceleiaşi proceduri, în temeiul OG nr. 19/2002; de asemenea, apelanta a mai solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reconvenţionale, ca neîntemeiate.
În motivare, apelanta a arătat că la data de 7 decembrie 1999 a solicitat, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, cumpărarea spaţiului închiriat, situat în Bucureşti, sector 2.
Apelanta a precizat că, deşi îndeplinea cerinţele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 – încadrându-se în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii şi deţinând spaţiul în temeiul unui contract de locaţiune -, intimatele nu şi-au îndeplinit obligaţia impusă de art. 12 alin. (2) din aceeaşi lege, aceea ca în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, să încheie contractul de vânzare - cumpărare.
În acest context, apelanta a subliniat că în mod eronat instanţa de fond a respins capătul principal de cerere, motivat de abrogarea Legii nr. 133/1999, arătând că abrogarea acestui act normativ ulterior depunerii cererii de cumpărare este lipsită de relevanţă juridică. Invocând faptul că la data formulării cererii de cumpărare, 7 decembrie 1999, Legea nr. 133/1999 era în vigoare, apelanta a arătat că în aplicarea principiului tempus regit actum, dreptul său este născut în temeiul unei legi speciale, valorificarea sa făcându-se în baza aceluiaşi act normativ.
De asemenea, apelanta a precizat că, deşi în cursul anului 2000, intimata S.A.I.F.I. a solicitat mai multe înscrisuri, în vederea completării dosarului de prezentare a activului, care i-au fost puse la dispoziţie, contractul de vânzare - cumpărare nu s-a încheiat nici până în prezent.
În altă ordine de idei, apelanta a subliniat că înseşi intimatele au înţeles să nu se prevaleze de abrogarea Legii nr. 133/1999, de vreme ce la data de 10 decembrie 2001, RA A.P.P.S. a înregistrat o notă, avizată favorabil de către M.C.S.G.G., prin care s-a propus prelungirea contractelor de locaţiune, în vederea clarificării situaţiei juridice a imobilelor, în condiţiile în care fuseseră depuse notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 – apelanta precizând că, până la data de 14 februarie 2002, când a expirat termenul reglementat de Legea nr. 10/2001, nu s-a depus nicio notificare vizând spaţiul în litigiu.
În continuare, SC A. SRL a arătat că, deşi imobilul este un activ disponibil, în sensul art. 12 din Legea nr. 133/1999, intimata RA A.P.P.S. nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a încheia contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile, astfel încât s-a văzut nevoită să promoveze cererea de chemare în judecată soluţionată prin sentinţa ce constituie obiect al prezentului apel.
Distinct de cererea de mai sus, apelanta a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul ca, în subsidiar, pârâtele să fie obligate la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare şi la încheierea contractului de vânzare - cumpărare potrivit OG nr. 19/2002, cu referire la spaţiul în suprafaţă de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2.
Motivând această cerere, pe care a configurat-o ca una subsidiară, apelanta a precizat că la data de 27 iunie 2003, a solicitat intimatelor să aprobe vânzarea spaţiului menţionat mai sus, prin negociere directă, cu plata în rate, potrivit art. 31 din OG nr. 19/2002.
După ce a citat prevederile art. 11 alin. (1) şi cele ale art. 31 din OG nr. 19/2002, apelanta, evocând dispoziţiile art. 32 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, a apreciat că procedura cuprinde două etape: ce a formulării cererii de cumpărare, soluţionată pozitiv sau negativ şi cea – care se declanşa doar în ipoteza admiterii cererii de cumpărare – a negocierii directe a vânzării.
În acest context, apelanta a susţinut că intimata RA A.P.P.S. a admis cererea sa de cumpărare a spaţiului, de vreme ce, prin adresa din 14 aprilie 2006, a invitat-o să se prezinte la sediul său, pentru susţinerea negocierii preţului de vânzare şi a condiţiilor de plată, precizând că o recunoaştere a acestei afirmaţii a fost făcută şi prin răspunsul intimatelor la interogatoriu.
Subliniind că părţile au ajuns la un acord şi cu privire la preţul vânzării, apelanta a arătat că nici până în prezent intimata RA A.P.P.S. nu a semnat contractul de vânzare - cumpărare.
Referindu-se la considerentele sentinţei atacate, apelanta a criticat afirmaţia potrivit căreia la data sesizării primei instanţe ar fi fost pe deplin aplicabilă Decizia nr. 38 din 30 ianuarie 2008 a Curţii Constituţionale, arătând că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată anterior, la data de 14 martie 2007.
Pe de altă parte, apelanta a mai subliniat că Decizia nr. 38/2008 vizează constituţionalitatea art. 13 şi art. 181 din Legea pentru aprobarea OG nr. 28/2007 pentru modificarea OG nr. 19/2002, dar în speţă nu se pune problema aplicării modificărilor aduse prin OG nr. 28/2007.
Susţinând că între părţi s-a încheiat acordul de voinţă asupra vânzării, rămânând nefinalizat doar contractul de vânzare - cumpărare, în sens de instrumentum probationis, dar şi că Decizia nr. 38/2008 nu se poate aplica retroactiv, apelanta a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul ca, în subsidiar, dacă nu se va încuviinţa obligarea pârâtelor la a-i vinde imobilul în temeiul Legii nr. 133/1999, acestea să fie obligate la aceeaşi prestaţie, dar în baza OG nr. 19/2002.
În final, apelanta a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii reconvenţionale, ca lipsită de obiect sau de interes, susţinând că în prezent între părţi a fost încheiat un nou contract de locaţiune, din 7 iulie 2008, valabil până la 31 decembrie 2008.
La data de 2 octombrie 2008, RA A.P.P.S., prin S.A.I.F.I.,a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Analizând temeinicia şi legalitatea deciziei în raport de criticile formulate, Curtea, prin Decizia nr. 518 din 11 noiembrie 2008, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa comercială nr. 5166 din 9 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 9149/3/2007 în sensul că:
Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material – cu privire la capătul principal de cerere.
Respinge capătul de cerere prin care reclamanta solicită obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare şi la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a spaţiului în suprafaţă de 58,22 mp situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2 întemeiat pe Legea nr. 133/1991, constatând prescris dreptul la acţiune în sens material.
S-a respins cererea reconvenţională.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut:
Instanţa de fond a fost sesizată de reclamanta SC A. SRL cu judecata unei cereri, prin care a solicitat, în principal, obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare şi la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 133/1999, cu referire la spaţiul în suprafaţă de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la îndeplinirea aceleiaşi proceduri, dar în temeiul OG nr. 19/2002.
Considerentul pe care prima instanţă l-a avut în vedere, în analiza capătului principal de cerere, legat de abrogarea Legii nr. 133/1999, nu poate fi menţinut, întrucât Curtea, în deplin acord cu apelanta, apreciază că o asemenea împrejurare este irelevantă juridic, în aplicarea adagiului tempus regit actum, potrivit căruia legea nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei.
La termenul de la 6 noiembrie 2008, Curtea a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material – sub aspectul cererii având caracter principal -, asupra căreia în temeiul art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298 C. proc. civ., reţine următoarele:
Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999, „regiile autonome sunt obligate ca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare - cumpărare prevăzute la alin. (1) lit. a) - d)".
Rezultă, aşadar, că această dispoziţie legală recunoaşte naşterea, în patrimoniul regiilor autonome, a unei obligaţii de a vinde spaţiile închiriate persoanelor interesate şi, pe cale de consecinţă, naşterea unui drept corelativ în patrimoniul persoanelor interesate, de a cumpăra imobilele integrate domeniului de aplicare a legii.
În acest context, Curtea reţine că la data de 3 decembrie 1999, prin adresă, apelanta - reclamantă a solicitat intimatei RA A.P.P.S. să-i vândă spaţiul comercial situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 3, închiriat prin contractul de locaţiune din 1998.
Din dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999, citate mai sus, rezultă că regia intimată era obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 2 martie 2000.
În condiţiile în care – aşa cum relevă probele dosarului – intimata nu şi-a respectat această obligaţie, apelanta era pe deplin îndrituită ca, în ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul de 90 de zile, să le acţioneze pe intimate în justiţie, fiindu-i născut dreptul de a pretinde obligarea acestora la a-i vinde imobilul închiriat.
Prin urmare, Curtea apreciază că dreptul apelantei-reclamante la acţiune s-a născut la data de 3 martie 2000.
În acest context, susţinerile apelantei din conţinutul notelor scrise, potrivit cărora obligaţia intimatei a avut un caracter continuu pe întreaga durată de valabilitate a contractului de închiriere sunt reale, dar irelevante din perspectiva analizei Curţii, întrucât ceea ce are importanţă, în stabilirea momentului de la care prescripţia începe să curgă, este data la care dreptul s-a născut, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, republicat, nu şi eventuala sa subzistenţă în timp.
Nu se poate afirma nici că prescripţia nu a început să curgă, atât timp cât cererea apelantei din data de 3 decembrie 1999 nu a fost soluţionată, de vreme ce nimic nu o împiedica pe aceasta să acţioneze în judecată intimatele, din ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul de 90 de zile, în care acestea erau obligate de lege să încheie contractul de vânzare - cumpărare.
Curtea va înlătura, în acest context, şi susţinerea apelantei, potrivit căreia dreptul său este unul potestativ, imprescriptibil extinctiv, reţinând că dreptul potestativ este cel care nu dă naştere direct unui drept la acţiune. În speţă, dreptul apelantei de a alege să solicite cumpărarea spaţiului, constituindu-se în manifestarea unilaterală a voinţei sale, poate să apară ca unul potestativ. Mai departe, însă, dacă apelanta urmăreşte să-şi exercite dreptul prin intermediul unei acţiuni în justiţie – ca în speţă – problema prescriptibilităţii dreptului potestativ depinde de natura sau obiectul dreptului a cărui protecţie judiciară este asigurată. Cum acesta este unul patrimonial, el este prescriptibil extinctiv.
Stabilind, aşadar, că dreptul la acţiune s-a născut pe 3 martie 2000, Curtea constată că prescripţia urma a se împlini în termen de 3 ani, la data de 3 martie 2003, dacă în acest interval nu devenea incident vreun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului.
Apelanta a afirmat că adresele din 16 martie 2000 şi 6 iunie 2000 emise de către S.A.I.F.I., precum şi nota din 10 decembrie 2001 a RA A.P.P.S. s-ar constitui în acte de recunoaştere a pretenţiilor sale, de natură să întrerupă cursul prescripţiei.
Dincolo de faptul că, din examinarea conţinutului acestor adrese nu rezultă manifestarea unei recunoaşteri neechivoce a dreptului apelantei la cumpărarea spaţiului (de vreme ce acesteia i se solicita completarea dosarului de prezentare, respectiv i se aducea la cunoştinţă organizarea procedurii de selecţie a unui evaluator), Curtea notează că, şi în ipoteza în care s-ar avea în vedere efectul întreruptiv de prescripţie al cestor înscrisuri, care ar fi determinat începerea curgerii unui nou termen, şi acesta s-ar fi împlinit, cel mai târziu la data de 10 decembrie 2004.
Reclamanta a demarat procedura judiciară după împlinirea acestui termen, la data de 14 martie 2007, împrejurare în raport de care, având în vedere toate considerentele expuse mai sus, Curtea, văzând dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., va admite apelul şi va schimba în parte sentinţa atacată, în sensul că va admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material – cu privire la capătul principal de cerere şi va respinge capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare şi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spaţiului în suprafaţă de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, întemeiat pe Legea nr. 133/1999, constatând prescris dreptul la acţiune, în sens material.
În acest context, se cuvine subliniat că apelantei-reclamante nu i se înrăutăţeşte situaţia în propria cale de atac, întrucât evaluarea temeiniciei unui drept este o operaţiune care poate produce efecte mai grave pentru parte decât constatarea stingerii sale, prin prescripţie, cu atât mai mult cu cât respingerea acţiunii care valorifică dreptul, ca o consecinţă a admiterii excepţiei, este o soluţie supusă, de principiu, remedierii printr-o eventuală recunoaştere a dreptului de către partea adversă.
De asemenea, Curtea ia act de distincţia pe care apelanta o face, în conţinutul notelor scrise, între noţiunea de „cercetare", utilizată în art. 18 din Decretul nr. 167/1958 şi cea de „aplicare", dar subliniază că excepţia prescripţiei poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, de către orice parte, chiar şi de instanţă din oficiu, iar „cercetarea" prescrierii dreptului, la care instanţele judecătoreşti sau arbitrale sunt obligate prin art. 18 din Decretul nr. 167/1958 ar fi lipsită de eficacitate dacă sancţiunea derivată din constatarea prescrierii unui drept nu ar fi aplicată; or, legea trebuie interpretată în sensul în care ea produce efecte juridice.
Examinând capătul subsidiar de cerere, prin care apelanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare şi la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în temeiul OG nr. 19/2002, cu referire la spaţiul în suprafaţă de 58,22 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, Curtea reţine următoarele:
Finalitatea pe care apelanta o urmăreşte este aceea de a se da eficienţă pretinsului acord de voinţă la care părţile ar fi ajuns în urma negocierii directe.
Or, chiar dacă este reală afirmaţia apelantei, potrivit căreia la data sesizării primei instanţe, Decizia nr. 38/2008 a Curţii Constituţionale nu fusese încă pronunţată, nu este adevărat faptul că respectiva decizie nu ar fi aplicabilă în speţă.
În acest context, Curtea ia act de împrejurarea că prin Decizia mai sus evocată, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea nu doar a dispoziţiilor art. 1 pct. 6 din Legea pentru aprobarea OG nr. 28/2007 pentru modificarea OG nr. 19/2002, întrucât, procedând în conformitate cu art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a examinat şi alte prevederi ale legii care, deşi nu au făcut obiect al criticii de neconstituţionalitate, nu puteau fi disociate de prevederile criticate şi a constatat astfel că sintagma referitoare la vânzarea prin „negociere directă" din art. 1 pct. 3, referitoare la art. 13 din ordonanţă, potrivit cărora „vânzarea imobilelor se realizează prin licitaţie sau, după caz, prin vânzare directă, în condiţiile legislaţiei în vigoare" cuprinde o prevedere legală neconstituţională.
Ca urmare a acestei decizii, OG nr. 19/2002 a fost pusă în acord cu Decizia de neconstituţionalitate, astfel încât în prezent legea nu mai îngăduie vânzarea imobilelor integrate domeniului său de aplicare decât prin licitaţie publică.
Apelanta a susţinut că acordul de voinţă a fost deja realizat, întrucât procedura vânzării prin negociere directă cuprindea două etape: cea a formulării cererii de cumpărare, soluţionată pozitiv sau negativ şi cea, care se declanşa doar în ipoteza admiterii cererii de cumpărare, a negocierii directe a vânzării.
În acest context, apelanta a susţinut că intimata RA A.P.P.S. a admis cererea sa de cumpărare a spaţiului, de vreme ce, prin adresa din 14 aprilie 2006, a invitat-o să se prezinte la sediul său, pentru susţinerea negocierii preţului de vânzare şi a condiţiilor de plată.
În contextul declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor referitoare la vânzarea prin „negociere directă", Curtea nu va da eficienţă susţinerilor sus menţionate, întrucât o astfel de soluţie ar fi de natură să înfrângă caracterul general obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate, consacrat de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin urmare, soluţia primei instanţe, de respingere a cererii cu caracter subsidiar, este una legală şi temeinică, ce se impune să fie păstrată.
Din examinarea cererii reconvenţionale, Curtea constată că în prezent părţile au încheiat un nou contract de locaţiune, diniulie 2008, în temeiul căruia apelantei i s-a transmis dreptul de folosinţă asupra spaţiului în litigiu până la data de 31 decembrie 2008.
Exclusiv acest considerent dovedeşte că apelanta deţine un titlu care să-i justifice ocuparea imobilului, astfel încât soluţia de evacuare a sa din spaţiu apare ca fiind nefondată, împrejurare în raport de care, ca o consecinţă a admiterii apelului şi a schimbării parţiale a sentinţei atacate, cererea reconvenţională urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că soluţia dată de către prima instanţă celor două excepţii invocate nu a fost criticată în apel, aşa încât urmează să fie menţinută.
Împotriva acestei decizii, a introdus recurs reclamanta SC A. SRL Bucureşti solicitând în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., modificarea deciziei, schimbarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.
În fapt, recurenta invocă următoarele critici de nelegalitate.
1. Instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in peius.
2. Instanţa a reţinut greşit că în cauză a intervenit prescripţia.
3. Instanţa a reţinut greşit că imobilul ce formează obiectul cauzei nu reprezintă un activ disponibil în sensul Legii nr. 133/1999.
Celelalte critici formulate, repun în discuţie starea de fapt reţinută în apel, fiind critici de netemeinicie.
Analizând recursul Înalta Curte urmează a reţine:
Esenţială în soluţionarea recursului, este critica privind încălcarea principiului non reformatio in peius şi implicit a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
Aşa fiind, se impune a se preciza că apelul este o cale de atac ce conduce la rejudecarea cauzei pe fond, la repunerea acesteia în discuţie în raport de criticile expres sau implicit formulate de apelant.
Aşadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului.
În cauză a făcut apel doar recurenta.
În cauză, în apel instanţa în temeiul art. 18 din Decretul 167/1954 a pus din oficiu în discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune soluţionând cauza în acest cadru procesual ignorând însă prevederile art. 296 C. proc. civ. potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât în hotărârea atacată.
Într-adevăr, aşa cum susţine recurenta, această prevedere legală consacră principiul non reformatio in pejus, în raport de care instanţa de control judiciar nu putea să-i facă o situaţie mai grea, decât cea stabilită prin sentinţa atacată, deoarece este privată de soluţionare.
Reţinând că în aceste condiţii, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a creat pentru recurentă, în apel o situaţie mai grea decât cea stabilită de prima instanţă, urmează a se admite recursul ca fondat în baza art. 312 C. proc. civ., a se casa Decizia şi a se trimite cauza spre soluţionarea apelului la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 518 din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare a apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1632/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1658/2009. Comercial → |
|---|
