ICCJ. Decizia nr. 1673/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1673/2009
Dosar nr. 7309/118/2007
Şedinţa publică din 28 mai 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1773 din 24 iunie 2008 pronunţată în dosar nr. 7309/118/2007 al Tribunalului Constanţa, secţia comercială, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta C.J.P. Constanţa împotriva pârâtei UNCM U.C.E.C.O.M. Bucureşti având ca obiect, constatarea nulităţii parţiale a deciziei nr. 284/1992 emisă de pârâtă, iar în subsidiar rezoluţiunea acestei decizii pentru neplata preţului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sediului administrativ şi a dispensarului situat în Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a deciziei nr. 284/1992 emisă de UNCM U.C.E.C.O.M. prin care s-a transferat cu plată de la C.A.S.P. a CM C.A.S.C.O.M., la Administraţia Centrală a UNCM U.C.E.C.O.M., obiectivele prevăzute în anexă în valoare de 1.028.465.309 lei, cu motivarea că în temeiul art. 174 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 are obligaţia şi dreptul de a revendica bunurile care au aparţinut asigurărilor sociale precum şi elementele de patrimoniu care se va dovedi ulterior că s-au aflat în proprietatea sistemelor de asigurări integrate în sistemul asigurărilor de stat.
Susţinerea reclamantei în sensul că Decizia menţionată – prin care s-a realizat transferul de proprietate al bunurilor din litigiu – s-a adoptat cunoscându-se iminenta apariţie a Legii nr. 34/1993 şi în frauda textului legal care prevedea preluarea patrimoniului sistemului de asigurări cooperatist de către cel public – a fost înlăturată de tribunal în considerarea faptului că respectarea principiului neretroactivităţii legii impune verificarea legalităţii actului contestat prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii lui, ori, Decizia nr. 284/1992 este evident anterioară Legii nr. 34/1993, motiv pentru care motivul de nulitate nu poate fi examinat prin raportare la acest act normativ.
De asemenea, în lipsa unei conduite culpabile a pârâtei, se constată că nu există motive pentru a se dispune rezoluţiunea deciziei menţionate care a reglementat modalitatea de plată a obiectivelor ce au făcut obiectul protocolului de predare - primire a elementelor de patrimoniu prevăzute la pct. I şi II. Aceste obligaţii de plată au fost respectate, astfel încât Decizia nr. 284/1992 constituie un veritabil titlu de proprietate pentru pârâtă, situaţie în care reclamanta nu mai poate pretinde un drept de proprietate asupra imobilului din litigiu în raport de dispoziţiile Legii nr. 34/1993 şi respectiv ale Legii nr. 19/2000, cu atât mai mult cu cât acest transfer de proprietate a fost recunoscut şi prin protocolul încheiat între M.M.P.S. şi C.A.S.C.O.M.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 206 din 3 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că Tribunalul aplicând corect principiul neretroactivităţii legii a apreciat că Decizia nr. 284/1992 nu poate fi considerată ca lovită de nulitate prin raportare la dispoziţiile unui act normativ apărut ulterior, respectiv Legea nr. 34/1993.
De asemenea, dat fiind faptul că această decizie reprezintă şi un contract de vânzare - cumpărare în sensul art. 969 C. civ., iar pârâta şi-a respectat obligaţia achitării preţului astfel cum a fost eşalonat, până la data de 31 decembrie 2007, instanţa de apel a respins ca nefondată şi critica referitoare la neplata sumei integrale datorată de pârâtă cu acest titlu.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta C.J.P. Constanţa criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 C.N.P.A.S. şi casele teritoriale de pensii au obligaţia şi dreptul de a revendica bunurile imobile care au aparţinut asigurărilor sociale şi care au fost trecute în proprietatea statului sau altor persoane juridice, temei de drept în considerarea căruia a promovat cererea de chemare în judecată şi care a fost greşit soluţionată, prin respingerea ei, în condiţiile în care pentru spaţiul din litigiu – respectiv sediul său administrativ şi dispensarul nu a operat un transfer al dreptului de proprietate în favoarea intimatei care, de altfel, nu a achitat în întregime preţul datorat. Sub acest aspect, nejustificat au fost luate în considerare ordine de plată emise anterior convenţiei de eşalonare din data de 21 mai 1993.
Din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. şi în considerarea prevederilor art. 174 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 Curtea a pus în discuţia părţilor natura litigiului şi pe cale de consecinţă excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale în soluţionarea cauzei.
Prin urmare, analizând recursul formulat din această perspectivă, Curtea, va reţine în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. că excepţia este întemeiată, deoarece litigiul a fost generat de acţiunea promovată de reclamantă în baza dispoziţiilor art. 174 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 potrivit căruia „C.N.P.A.S. şi casele teritoriale au obligaţia şi dreptul să revendice bunurile imobile care au aparţinut asigurărilor sociale, cele construite sau achiziţionate din fonduri alocate de la bugetul asigurărilor sociale de stat şi care au fost trecute în proprietatea statului sau altor persoane juridice".
În aplicarea acestei dispoziţii legale, reclamanta a solicitat revendicarea imobilului din litigiu, respectiv sediu administrativ şi dispensar, apreciind că acesta a aparţinut asigurărilor sociale, iar pârâta prin actul invocat drept titlu de proprietate a încălcat dispoziţiile legale care reglementau situaţia juridică a patrimoniului aparţinând sistemului de asigurări sociale.
În consecinţă, raportat la obiectul litigiului – precum şi legislaţia specifică invocată – Legea nr. 34/1993 privind integrarea sistemului de asigurări sociale ale cooperaţiei meşteşugăreşti în sistemul asigurărilor sociale de stat şi Legea nr. 19/2000, Curtea constată că nu suntem în prezenţa unor acte sau fapte de comerţ ci a unui drept de natură civilă, astfel încât se aplică dispoziţiile procedurale care reglementează competenţa materială în dreptul comun.
Din această perspectivă, rezultă că analizarea criticilor de fond este inutilă şi lipsită de interes juridic însă, în rejudecare vor fi avute în vedere conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ. toate motivele şi apărările formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale.
Admite recursul declarat de reclamanta C.J.P. Constanţa.
Casează Decizia nr. 206 COM din 3 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, şi sentinţa nr. 1773 COM din 24 iunie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, şi trimite cauza spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1669/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1685/2009. Comercial → |
|---|
