ICCJ. Decizia nr. 1763/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1763/2009
Dosar nr. 3603/1/200.
Şedinţa publică din 4 iunie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că prin Decizia comercială nr. 150 din 3 februarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă contestaţia intimatei şi a fost anulată licitaţia organizată în data de 18 decembrie 2000, numai cu privire la utilajele adjudecate de către I.G.A.G.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că punctajul ofertantei I.G.A.G. a fost calculat greşit atât în ceea ce priveşte rotativa, cât şi în ceea ce priveşte maşina de tipar digital cu cerneală motiv pentru care în mod eronat a fost declarată I.G.A.G. câştigătoare a licitaţiei având ca obiect cele două utilaje.
Ulterior pronunţării deciziei comerciale nr. 150 din 3 februarie 2003, între SC E. SRL, în calitate de creditor-cedent, şi P.I.C., în calitate de creditor-cesionar, a fost încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. 156/16 decembrie 2005, prin care creditorul-cesionar a preluat drepturile şi obligaţiile SC E. SRL cu privire la creanţa în valoare de 318.463 Euro reprezentând beneficiu nerealizat, împreuna cu toate accesoriile (inclusiv dobândă legală) şi acţiunile aferente.
La data de 1 februarie 2006, P.I.C. a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 4705/3/2006, prin care a solicitat ca I.N. să fie obligată atât la plata sumei de 318.463 Euro, reprezentând beneficiu nerealizat datorat refuzului acesteia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu intimata având ca obiect rotativa offset, cât şi la plata sumei de 57.323,34 Euro, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 318.463 Euro.
Prin sentinţa comercială nr. 5057 din 14 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.
Apelul declarat de P.I.C. împotriva sentinţei comerciale nr. 5057 din 14 iunie 2006 a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 65 din 2 februarie 2007 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Împotriva acestei hotărâri, P.I.C. a declarat recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa supremă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, a dispus casarea hotărârilor anterioare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru efectuarea unei expertize contabile care să stabilească întinderea prejudiciului creat intimatei.
În rejudecarea cauzei după casare, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea intimatei prin sentinţa nr. 6612 din 27 mai 2008 şi a obligat C.N.I.M. SA BUCUREŞTI la plata sumei de 318.464 Euro reprezentând prejudiciu (beneficiu nerealizat) cauzat prin nedesemnarea SC E. SRL ca şi câştigătoare a licitaţiei organizată la data de 18 decembrie 2000, precum şi la plata sumei de 100.916,36 Euro reprezentând dobânda legală aferentă acestei sume. Apelul declarat de C.N.I.M. SA BUCUREŞTI împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare contestatoarea C.N.I.M. SA BUCUREŞTI care a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei nr. 3878 din 28 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia comercială, şi, în rejudecarea recursului, admiterea recursului, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., casarea hotărârilor pronunţate în dosarul mai sus-menţionat şi conform art. 312 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea dosarului instanţei competente a judeca în fond acţiunea intimatei-reclamante P.I.C., respectiv Secţiei de contencios Administrativ a Tribunalului Bucuresti.
În motivare, contestatoarea a invocat art. 317 alin. (1) pct. 2 coroborat cu art. 159 pct. 3 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, competenţa instanţei de contencios administrativ conform art. 84 din OG nr. 118/1999, art. 82 alin. (2) din OUG nr. 60/2001, art. 255 alin. (2) din OUG nr. 34/2006.
Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii prezentei contestaţii motivat cu două argumente: (1) art. 159 pct. 3 C. proc. civ. invocat de către contestatoare reglementează un caz de necompetenţa teritorială şi nu de necompetenţă materială, astfel încât nu poate fi invocat în susţinerea contestaţiei în anulare şi (2) neîndeplinirea unui motiv general de admisibilitate al contestaţiei în anulare, anume: lipsa invocării de către contestatoare a excepţiei necomptenţei materiale în faţa primei instanţe şi în căile de atac.
Conform art. 137 C. proc. civ. analizând cu prioritate excepţia invocată, Înalta Curte urmează a o respinge pentru următoarele considerente:
Deşi concepţia legiuitorului din 1993 a fost ca art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. să se refere la competenţa materială clasică, reglementările referitoare la noţiunea de competenţă materială au evoluat în timp, atât în legislaţia privind organizarea judecătorească, cât şi în normele procesual civile din diferite acte normative, apărând criterii noi de stabilire a competenţei materiale, în funcţie atât de ierarhia în sistemul instanţelor judecătoreşti din România, cât şi de împărţirea fiecărei instanţe pe secţii specializate care sunt competente să soluţioneze doar un anumit tip de cauze: contencios administrativ, contencios fiscal, minori si familie, civile, penale sau comerciale.
Faţă de evoluţia inerentă şi evidentă a sistemului de drept românesc în ultimii ani, Curtea apreciază că intenţia iniţială a legiuitorului din 1993 potrivit căreia art. 159 pct. 3 s-ar referi numai la competenţa teritorială exclusivă, este astăzi desuetă si anacronică şi nu ţine cont de realităţile legislative prezente, conform cărora competenţa secţiilor unei instanţe are un caracter absolut, fiind un caz de competenţă materială funcţională care poate interveni între instanţe de acelaşi grad şi pe care părţile nu o pot înlătura.
Având în vedere aceste considerente, rezultă că art. 159 pct. 3 C. proc. civ. are în vedere atât competenţa teritorială exclusivă, cât şi competenţa materială funcţională, care nu poate fi înlăturată de către niciuna dintre părţi.
Înalta Curte va avea în vedere la soluţionarea excepţiei că I.N. nu a putut să invoce necompetenţa materială funcţională pe calea apelului sau recursului.
Aşa cum reiese din Decizia nr. 3878 din 28 noiembrie 2007, a cărei retractare o solicită prin prezenta contestaţie în anulare, C.N.I.N. nu a avut niciodată calitatea de apelantă sau recurentă în dosarele aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie. In prezentul litigiu, doar intimata P.I.C. a avut calitatea de apelantă sau recurentă si era singura parte care ar fi avut interesul si ar fi putut să invoce necompetenţa materială funcţională a secţiei comerciale a tribunalului în soluţionarea cauzei.
Având în vedere că pentru orice acţiune civilă sau cerere adresată instanţei trebuie să fie îndeplinită condiţia existenţei unui interes, rezultă că I.N., în calitate de intimată-pârâtă în apel (prima instanţă respingând cererea de chemare în judecată introdusă de apelanta reclamantă P.I.C.) şi în recurs (după ce instanţa de apel a respins apelul introdus de recurenta-reclamantă P.I.C.), a avut interesul legitim şi dreptul de a se apăra şi a solicita respingerea apelului, respectiv recursului şi nu a putut sa invoce necompetenţa materială funcţională a secţiei comerciale a tribunalului. Invocarea acestei excepţii ar fi echivalat cu solicitarea admiterii apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti care îi erau favorabile, ceea ce era contrar interesului procesual legitim al acesteia în cauzele respective.
In concluzie, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este admisibilă şi va respinge excepţia invocată de intimata P.I.C.
Cât priveşte fondul contestaţiei în anulare, Înalta Curte va respinge criticile contestatoarei pentru următoarele considerente:
Acţiunea este de competenţa instanţei comerciale, şi nu a celei de contencios administrativ, astfel încat în mod corect cauza a fost soluţionată în prima instanţă şi în apel de către instanţele comerciale şi nu de cele de contencios administrativ.
Considerente cu privire la cel dintâi ciclu procesual dintre părţi.
La data de 23 ianuarie 2001, P.I.C. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 40411 din 28 decembrie 2000 emisă de I.N., înaintată spre soluţionare secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti.
In cadrul acestui litigiu, înregistrat sub nr. 4582/2001, a fost invocată excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea acţiunii având ca obiect anularea licitaţiei, sub motivarea că potrivit art. 84 alin. (3) din OG nr. 118/1999, acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului din raza teritorială a sediului autorităţii contractante.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins excepţia invocată prin încheierea de şedinţă din 25 mai 2001, sub considerentul că prin OUG nr. 202/1999, nr. 18/2000, nr.121/2000, nr. 141/2000 şi nr. 186/2000, termenul de intrare în vigoare prevăzut de art. III şi art. 112 din OG nr. 118/1999 a fost prorogat succesiv pana la 1 decembrie 2000.
La data introducerii acţiunii în justiţie, 23 ianuarie 2001, aplicabilitatea acestei ordonanţe era suspendată pentru o perioadă de 90 de zile prin OG nr. 295/2000, iar ulterior a fost suspendată pentru perioada 1 aprilie 2001-31 decembrie 2001.
Pentru aceste motive, ţinând cont şi de natura comercială a cauzei, instanţa de judecată a reţinut că acţiunea nu putea fi calificată ca fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ, motiv pentru care a păstrat cauza spre competentă soluţionare.
Recursul formulat împotriva hotărârii pronunţate în acest litigiu, deci inclusiv cu privire la încheierea de şedinţă din 25 mai 2001, a fost respins ca nefondat.
Cererea de revizuire a hotărârii anterioare, formulată de P.I.C. şi admisă prin Decizia comercială nr. 150 din 3 februarie 2003, a fost soluţionată de către Secţia a VI-a Comercială a Curţii de Apel Bucureşti, care a reţinut de asemenea caracterul comercial al cauzei, urmare a efectului suspensiv al OG nr. 295/2000.
Considerente cu privire la cel de-al doilea ciclu procesual dintre părţi.
Ulterior admiterii cererii de revizuire, intimata a formulat acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1073, art. 1075 şi art. 1077 C. civ., precum şi pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., solicitând obligarea I.N. la plata beneficiului nerealizat urmare a neîncheierii de ditre aceasta a contractului de vanzare-cumparare.
Acţiunea a fost calificată ca fiind litigiu comercial conform dispozitiilor art. 3 C. com. motiv pentru care a fost soluţionată de secţia comercială a instanţelor competente atât în prima instanţă si apel.
Prezentul litigiu îşi are izvorul în prejudiciul cauzat intimatei prin neîncheierea unui act juridic (în sens de negotium) care ar fi trebuit să conţină un act de comerţ ca operaţiune juridică prin furnizarea către I.N. a unor mărfuri. Actele de comerţ sau faptele de comerţ sunt acele acte juridice, fapte juridice ori operaţiuni economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor cu scopul de a obţine profit.
Or, intimata a urmărit obţinerea de profit prin furnizarea unor mărfuri, acesta fiind motivul pentru care a participat la licitaţia organizată de I.N. şi pe care ar fi trebuit să o câştige, dacă autoritatea contractantă ar fi calculat în mod corect punctajul.
Înalta Curte va reţine următoarele argumente pentru inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, cu consecinţa necompetenţei instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea acesteia:
Potrivit dispoziţiilor art. 82 din OUG nr. 60/2001, abrogată în prezent.
"Despăgubirile se solicită numai prin acţiune în justiţie, introdusă exclusiv în acest scop, şi numai după soluţionarea pe cale administrativă a contestaţiei sau în justiţie a acţiunilor prevăzute la art. 81 alin. (2).
Acţiunea în justiţie prin care se solicită despăgubiri se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei arie teritorială de competenţă se află sediul autorităţii contractante. Împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia de contencios administrativ a Curţii de apel".
Aşadar, acţiunea în justiţie având ca obiect despăgubiri, întemeiată pe art. 82 alin. (1) din OUG nr. 60/2001, are caracter subsidiar fie soluţionării pe cale administrativă a contestaţiei (ceea ce nu s-a întâmplat în speţă), fie soluţionării acţiunii în justiţie prevăzută de art. 81 alin. (2) din actul normativ menţionat (situaţia de faţă).
Aplicabilitatea temeiului juridic al acţiunii subsidiare în justiţie pentru obţinerea de despăgubiri este subsumat incidenţei în cauză a temeiului juridic al acţiunii în justiţie privind anularea actului administrativ contestat.
Or, în prezenta cauză, nu se poate susţine că sunt incidente dispoziţiile art. 82 alin. (1) din OUG nr. 60/2001 privind acţiunea în justiţie pentru obţinerea de despăgubiri, atât timp cat nu este îndeplinită condiţia existentei accesului la o acţiune în justiţie pentru anularea actului administrativ atacat, reglementată de art. 81 alin. (2) din OUG nr. 60/2001.
La data naşterii dreptului intimatei de a solicita nulitatea actului administrativ atacat - 18 decembrie 2000 - OUG nr. 60/2001 nu era în vigoare, astfel încât părţile nu puteau avea acces la acţiunea în justiţie reglementată de art. 81 alin. (2) din actul normativ.
In lipsa accesului la acest tip de acţiune în justiţie, nu s-ar putea susţine că acţiunea în justiţie reglementată de art. 82 alin. (1) din OUG nr. 60/2001 era la dispoziţia intimatei, astfel încât actul normativ menţionat nu poate fi invocat pentru stabilirea competenţei funcţionale a instanţei.
In această situaţie, acţiunea având ca obiect anularea licitaţiei fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 118/1999 si nu pe OUG nr. 60/2001, prezenta acţiune trebuia soluţionată de aceleaşi instanţe de judecată care au soluţionat-o pe cea dintâi.
Soluţionarea prezentei acţiuni de o instanţă de contencios administrativ, în baza art. 82 alin. (1) din OUG nr. 60/2001 ar fi constituit o eroare din punct de vedere procedural, prin crearea accesului la o acţiune în justiţie la care intimata nu ar fi fost îndreptăţită.
Tocmai pentru acest argument, intimata şi-a întemeiat în drept acţiunea pe prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, competenţa de soluţionare a cauzei fiind rezervată instanţelor comerciale, urmare a caracterului comercial al prejudiciului cauzat prin neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare a utilajului.
În lipsa incidenţei, în speţa pendinte, a normei de drept substanţial privind tipul acţiunii în justiţie pentru obţinerea de despăgubiri, care putea fi urmat de părţi, nici norma de drept procedural, care desemnează instanţa de contencios administrativ drept instanţă competentă pentru soluţionarea acestui tip de acţiune, nu poate fi aplicată, astfel încât în mod corect cauza a fost soluţionată în prima instanţă şi instanţa de apel de secţiile comerciale ale Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti.
Oricum, acestea au fost argumentele pentru care nici măcar litigiul având ca obiect anularea hotărârii prin care au fost desemnaţi câştigătorii licitaţiei nu a fost soluţionata de o instanţă de contencios administrativ, Tribunalul Bucureşti respingând irevocabil excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale în soluţionarea litigiului.
In consecinţă, dispoziţiile art. 82 alin. (2) din OUG nr. 60/2001 sunt inaplicabile în prezenta speţă, întrucât la data naşterii dreptului intimatei de a solicita nulitatea actului administrativ atacat, acestea nu erau în vigoare, astfel încât nu este îndeplinită condiţia prealabilă prevăzută de art. 82 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Pentru aceste argumente, nefiind îndeplinite cerinţele art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 274 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.N.I.M. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, şi va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 12.622 Euro către intimata P.I.C. BUCUREŞTI, în echivalent lei la cursul oficial din data plăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C ID E
Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.N.I.M. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 12.622 Euro către intimata P.I.C. BUCUREŞTI, în echivalent lei la cursul oficial din data plăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 4 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1761/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1774/2009. Comercial → |
|---|
