ICCJ. Decizia nr. 1836/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1836/2009
Dosar nr. 6327/3/2007
Şedinţa publică din 10 iunie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la 29 iulie 2005 sub nr. 4114/2005 reclamanta A.F.I. a chemat în judecată pe pârâta SC S.H. SRL solicitând rezilierea contractului de închiriere pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât cea de locuinţă nr. 47927 din 20 mai 1992, evacuarea pârâtei din spaţiul deţinut în Bucureşti, şi obligarea acesteia la plata sumei de 437.306.880 lei reprezentând 169.998.529 lei debit chirie, 32.299.722 lei debit TVA, 19.371.362 lei penalităţi chirie şi 43.637.267 lei penalizări TVA aferentă perioadei mai 2003 - septembrie 2004, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că între pârâta SC S.H. SRL şi SC H.N. SA, al cărei succesor este A.F.I., s-a încheiat contractul de închiriere nr. 47927 din 20 mai 2005 privind spaţiul cu altă destinaţie situat în sector 1. Iniţial contractul a fost încheiat pe o perioadă determinată, respectiv 3 ani, însă prin folosinţa neîntreruptă de către beneficiar acesta a fost prelungit în baza tacitei relocaţiuni.
Pârâta nu a achitat chiria datorată pentru utilizarea spaţiului închiriat aferentă perioadei 1 mai 2003 - 31 septembrie 2004 astfel că a înregistrat un debit în valoare totală de 437.306.880 lei conform extrasului de cont anexat cererii de chemare în judecată.
A mai arătat reclamata că prin adresa nr. 25353 din 1 noiembrie 2004 a notificat-o pe pârâtă pentru a se prezenta la conciliere încercându-se astfel rezolvarea pe cale amiabilă, dar pârâta nu a dat curs invitaţiei.
Prin adresa nr. 133 din 7 octombrie 2005 pârâta a recunoscut că are de plată chiria în sumă de 202.298.251 lei ROL, solicitând acordarea unui termen de plată până la data de 20 decembrie 2005.
La data de 24 februarie 2005 reclamanta a depus la dosar precizări în ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii, arătând că a calculat contravaloarea chiriei în conformitate cu dispoziţiile Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 27/1993 şi că a fost indexată trimestrial conform prevederilor H.C.G.M.B. nr. 119/1993. A mai susţinut că penalităţile de întârziere aferente sumelor datorate pentru folosinţa spaţiului curg de drept, acestea fiind calculate potrivit OG nr. 11/1996 prin aplicarea unui procent de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere la plata chiriei.
În ceea ce priveşte plata TVA-ului s-a arătat că A.F.I. este instituţie publică de interes local potrivit H.C.G.M.B. nr. 101/2001 modificată prin H.C.G.M.B. nr. 152/2001, fiind totodată instituţie bugetară ale cărei venituri se varsă la bugetul general consolidat al statului şi că este înregistrată ca plătitoare de TVA pentru activităţile de natură economică pe care le desfăşoară, fiind aplicabile în cauză prevederile Legii nr. 345/2002.
S-a mai învederat că pentru plata cu întârziere a TVA, penalităţile au fost calculate pentru perioada mai 2003-31 decembrie 2003 în conformitate cu prevederile HG nr. 1513/2002 prin aplicarea unui procent de 0,06% pe zi de întârziere şi pentru perioada 1 ianuarie 2004 – septembrie 2004 în conformitate cu prevederile OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prin aplicarea unui procent de 0,6% pe zi întârziere.
Prin sentinţa comercială nr. 2727 din 28 aprilie 2006 pronunţată în dosarul nr. 4114/2005 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi s-a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate, motivat de faptul că în contractul de închiriere nr. 47927/1992 calitatea de locator aparţine SC H.N. SA, iar nu reclamantei, care nu a făcut dovada modificărilor intervenite şi a modului cum a preluat spaţiul în discuţie.
Prin Decizia comercială nr. 565 din 2 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis apelul formulat de apelanta A.F.I. împotriva sentinţei nr. 2727 din 28 aprilie 2006 care a fost desfiinţată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, constatându-se că reclamanta A.F.I. Bucureşti, are calitate procesuală activă.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată la data de 16 februarie 2007 sub nr. 6327/3/2007.
La termenul de judecată din data de 17 mai 2007 reclamanta a depus cerere de precizare a acţiunii arătând că debitul cu care pârâta figurează în evidenţele sale contabile la data de 30 aprilie 2007 este în valoare de 64.164,06 lei din care 62.733,73 lei reprezentând penalităţi de întârziere la plata chiriei aferente perioadei mai 2003 – septembrie 2004 şi 1.430,33 lei reprezentând penalităţi de întârziere la plata TVA aferente perioadei mai 2003 – septembrie 2004, conform extrasului de cont nr. 3004 din 29 martie 2006 pe care l-a depus alăturat.
A mai arătat reclamanta că pârâta a achitat în timpul procesului, în tranşe, chiria şi TVA-ul aferente perioadei mai 2003 – septembrie 2004, dar ca urmare a achitării cu întârziere a acestor sume s-au calculat penalităţile solicitate prin cererea precizatoare.
La solicitarea părţilor tribunalul a încuviinţat proba cu înscrisuri, expertiză contabilă şi interogatoriul reclamantei.
Prin sentinţa comercială nr. 14657 din 6 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 6327/3/2007 s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de A.F.I. şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 716,40 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut pe de o parte că, prin contractul de închiriere care reprezintă legea părţilor nu a fost prevăzută nici o clauză penală potrivit căreia în situaţia neachitării chiriei la scadenţă pârâta ar datora penalităţi de întârziere, iar debitul principal privind plata chiriei şi a TVA nu este rezultatul unei creanţe fiscale pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile OG nr. 92/2003, ci este rezultatul contractului comercial încheiat între părţi în condiţii de egalitate juridică şi astfel, reclamanta nu-i poate imputa pârâtei în mod unilateral plata de penalităţi de întârziere.
Totodată instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că pârâta a achitat suma de 3532,29 lei reprezentând penalităţile de întârziere aferente perioadei 1 iunie 2003 – 20 septembrie 2004 stabilite prin expertiză, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind cheltuielile de judecată instanţa de fond l-a obligat pe pârât la plata sumei de 716,40 lei având în vedere culpa procesuală a acestuia, prin executarea obligaţiilor contractuale în timpul soluţionării cauzei.
Împotriva acestei soluţii a formulat apel A.F.I. BUCUREŞTI, criticând soluţia pronunţată sub aspectul că nu sunt incidente prevederile OG nr. 92/2003, fapt pentru care în anul 2004, A.F.I. s-a adresat Ministerului Finanţelor Publice solicitând lămuriri privind aplicarea OG nr. 92/2003.
Astfel, prin adresa nr. 611128 din 12 mai 2004 înregistrată la A.F.I. sub nr. 4999 din 17 mai 2004, Ministerul Finanţelor Publice a precizat că administrarea creanţelor provenind din chirii sau alte sume ce constituie venituri ale bugetelor locale se realizează potrivit OG nr. 92/2003.
Totodată, apelanta-reclamantă a arătat că valoarea chiriei a fost calculată în conformitate cu dispoziţiile Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 27/1993, această valoare a fost indexată trimestrial conform prevederilor H.C.G.M.B. nr. 119/1993.
Orice neîndeplinire sau îndeplinire cu întârziere a unei obligaţii se sancţionează, cu atât mai mult obligaţia pârâtei de a achita întocmai şi la timp chiria, având în vedere şi faptul că sumele datorate se constituie venituri publice în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale ca urmare a gestionării unui bun ce aparţine statului.
Penalităţile datorate întârzierii la plata chiriei sunt datorate prin efectul legii, fiind de notorietate aplicabilitatea principiului de drept conform căruia legea completează convenţiile părţilor cu normele imperative acolo unde aceste convenţii nu conţin clauze care să facă referire la normele ce reglementează obiectul contractului.
Astfel, penalităţile de întârziere aferente sumelor datorate pentru folosinţa spaţiului curg de drept, acestea fiind calculate în conformitate cu prevederile OG nr. 11/1996, prin aplicarea unui procent de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere la plata chiriei.
Având în vedere că nu se află în ipoteza unor norme dispozitive sau de recomandare, dispoziţiile acestui act normativ se vor aplica independent de faptul că părţile au înţeles să le însereze în contract prin clauze distincte sau au omis acest lucru.
În ceea ce priveşte plata TVA-ului, s-a arătat că A.F.I. este instituţie publică de interes local potrivit H.C.G.M.B. nr. 101/2001, modificat prin H.C.G.M.B. nr. 152/2001, fiind de asemenea instituţie bugetară ale cărei pretenţii constituie venituri ce se varsă la bugetul general consolidat al statului. Conform dispoziţiilor legale, TVA-ul este un impozit indirect ce se aplică asupra operaţiilor privind transferul proprietăţii bunurilor şi asupra prestărilor de servicii.
A.F.I. are ca principal obiect de activitate închirierea de bunuri imobile, iar această activitate este supusă legilor ce reglementează TVA, respectiv Legea nr. 345/2002 (aplicabilă perioadei pentru care s-au calculat pretenţiile ce fac obiectul prezentei cauze).
Având în vedere că reclamanta este înregistrată ca plătitoare a taxei pe valoarea adăugată pentru activităţile de natură economică pe care le desfăşoară aceasta a calculat TVA pentru chiria spaţiului pe care pârâta o datorează lunar la bugetul local.
In final s-a arătat că în speţa de faţă sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată conform cărora „se consideră prestare de servicii orice activitate care nu constituie livrare de bunuri în sensul art. 3. Astfel de operaţiuni pot fi închirierea, arendarea şi concesionarea de bunuri mobile sau imobile".
Chiar dacă titlul în baza căruia pârâta ocupă spaţiul în discuţie, respectiv contractul de închiriere nr. 47.927/1992, nu face referire la plata TVA-ului sau penalităţi la TVA este de notorietate aplicabilitatea principiului conform căruia legea completează convenţiile părţilor cu normele sale imperative acolo unde aceste convenţii nu conţin clauze care să facă referire la normele ce reglementează obiectul convenţiei, motiv pentru care apelanta a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin Decizia comercială nr. 237 din 23 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de închiriere privind imobilul din litigiu pe o perioadă de 3 ani începând din mai 1992 şi până în mai 1995, însă urmare a faptului că pârâta a rămas în continuare în spaţiul închiriat, fiind lăsată de reclamantă, a operat tacita relocaţiune, conform art. 1437 C. civ., şi cum pârâta a achitat pe parcursul soluţionării cauzei debitele restante inclusiv penalităţile de întârziere, în sumă de 3532,29 lei, calculate conform raportului de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că în mod legal a fost respinsă cererea reclamantei privind rezilierea contractului.
În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei în sumă de 64.164,06 lei cu titlu de penalităţi chirie şi TVA în temeiul O.G nr. 92/2003, instanţa de apel le-a respins întrucât aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă, avându-se în vedere că debitul principal privind plata chiriei şi TVA nu îşi au izvorul într-o creanţă fiscală pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile OG nr. 92/2003; în cauză obiectul cauzei dedus judecăţii este un contract comercial fapt ce nu poate să oblige pârâta în mod unilateral la plata de penalităţi de întârziere, calculate pe zile de întârziere.
Referitor la majorările de întârziere la plata chiriei, instanţa de apel, de asemenea, le-a respins având în vedere raportul de expertiză şi faptul că majorarea de întârziere aferentă chiriei restante se sancţionează ca o penalitate de întârziere pentru fiecare lună şi nu pe zile de întârziere, dat fiind natura comercială a contractului.
În contra celei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs reiterând aceleaşi critici ca şi în apel şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără a arăta în ce context criticile formulate sunt motive de nelegalitate în sensul textelor de lege evocate.
Recursul este nefondat.
În cauză, s-a reţinut că pârâta a achitat în timpul soluţionării cauzei atât debitul principal, chirie şi TVA pentru perioada mai 2003 - septembrie 2004, astfel cum a recunoscut şi reclamanta în cererea de precizare a acţiunii depusă la termenul de judecată din 17 mai 2007 (fila 19), cât şi penalităţile de întârziere calculate prin raportul de expertiză contabilă, în sumă de 3.532,29 lei.
Norma Metodologică din 01 iulie 2004 de aplicare a OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Cap. I art. 1 se referă la sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală respectiv prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.
La alin. (2) se prevede că prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel şi, în continuare, la următorul alin. (3), administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu înregistrarea fiscală, declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat şi soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Prin urmare, faţă de textele de lege anterior menţionate, nu sunt incidente în speţă, cum corect au stabilit cele două instanţe, întrucât, aşa cum rezultă din lecturarea lor, se referă în exclusivitate la administrarea drepturilor vamale, administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.
În ceea ce priveşte penalităţile pretinse de reclamantă, în mod corect au fost respinse din perspectiva naturii comerciale a obiectului cauzei dedus judecăţii, respectiv contractul de închiriere, care îşi are izvorul obligaţiilor în dispoziţiile legale înserate în art. 948 coroborat cu art. 969 C. civ., potrivit cărora convenţia părţilor constituie legea părţilor; ori, în raport de aceste dispoziţii legale imperative, atâta timp cât părţile nu au prevăzut o clauză penală, aceasta nu poate fi acordată.
Susţinerea recurentei privind aplicabilitatea principiului conform căruia legea completează convenţiile părţilor cu normele sale imperative acolo unde aceste convenţii nu conţin clauze care să facă referire la normele ce reglementează obiectul convenţiei, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere principiul pacta sunt servanda.
Or, a adăuga în sensul invocat de recurentă, ar însemna încălcarea principiului forţei obligatorii a contractelor şi, nu numai, ci şi inutilitatea încheierii contractelor. Ipoteza susţinută de recurentă raportată la textul de lege evocat în prezenta cauză nu există concordanţă, nefiind motive, prin urmare, de a extinde aplicaţiunea dispoziţiei în cauză.
De asemenea, de subliniat este şi faptul că, în speţă, obiectul cauzei dedus judecăţii este de natură comercială, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor legale în materie comercială, şi nu cele din materia fiscală, cum legal şi temeinic au interpretat cele două instanţe, fapt pentru care nu sunt incidente dispoziţiile OG nr. 92/2003 şi, prin urmare pârâta nu datorează penalităţi la chirie şi TVA pretinse de reclamantă.
În cauză, contractul dintre părţi este un contract comercial, sinalagmatic, cu titlu oneros, generat de legile comerciale completate cu dispoziţiile codului civil, ceea ce înseamnă că nu-i pot fi aplicabile norme fiscale care se referă la administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetele locale, precum solicită reclamanta în temeiul OG nr. 92/2003. În acelaşi context, în mod corect instanţele au apreciat că părţile nu au prevăzut în contractul de închiriere clauza penală, motiv pentru care pârâta nu poate fi obligată la plata penalităţilor în cazul neachitării la scadenţă a chiriei, având în vedere dispoziţiile art. 969 C. civ.
Este adevărat că recurenta a solicitat rezilierea contractului de închiriere cu evacuarea pârâtei din spaţiul în litigiu, însă având în vedere că pârâta pe parcursul soluţionării prezentei cauze a achitat chiria, TVA-ul şi penalităţile aferente perioadei mai 2003 - septembrie 2004, calculate conform raportului de expertiză efectuat în cauză, în mod corect au fost respinse de celelalte instanţe cele două capete de cerere formulate de reclamantă.
Faţă de considerentele expuse, în mod judicios au considerat instanţele că nu se cuvin reclamantei TVA-ul sau penalităţila TVA atâta timp cât părţile nu le-au înserat în contractul încheiat.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere la plata chiriei în sumă de 64.164,06 lei pretinse de reclamantă, în mod corect au fost respinse, având în vedere incidenţa reglementărilor legale în materie comercială şi concluziile raportului de expertiză dispus în cauză.
Referitor la majorarea de întârziere aferentă chiriei restante s-a aplicat ca o penalitate de întârziere pentru fiecare lună şi nu pe zile întârziere, aşa încât, în mod legal şi temeinic le-a respins cele două instanţe, în considerarea debitului principal - chiria şi TVA-ul - ca o creanţă comercială şi nu fiscală cum se vrea a fi de către reclamanta-recurentă.
Concluzionând, atâta timp cât pârâta a achitat pe parcursul procesului debitul restant, aceasta nu datorează penalităţile de întârziere şi sumele solicitate de reclamantă prin cererea precizatoare la acţiunea iniţial introdusă, împrejurare ce a condus la respingerea cererilor privind rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea din spaţiul comercial.
Prin urmare, criticile formulate nu sunt motive de nelegalitate, cele două instanţe interpretând corect dispoziţiile legale incidente în speţă, precum şi aplicarea corectă a legii comerciale.
În consecinţă, Înalta Curte, constată că motivele invocate nu sunt motive de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel aplicând corect şi temeinic dispoziţiile legale aplicabile obiectului cauzei dedus judecăţii, situaţie, în raport de care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.F.I. Bucureşti împotriva deciziei nr. 237 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1775/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1848/2009. Comercial → |
|---|
