ICCJ. Decizia nr. 1779/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1779/2009
Dosar nr. 02577/45/200.
Şedinţa publică din 5 iunie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 14 aprilie 2004 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanta SC L.D.P. SA Vaslui a solicitat obligarea pârâţilor A.G. şi B.I. la plata sumei de 1.724.509.333 lei vechi reprezentând daune produse societăţii în perioada 1999 – 2000, în calitatea pe care o aveau pârâţii de manager (A.G.) şi respectiv director economic (B.I.), daune constatate prin raportul de expertiză extrajudiciară întocmit urmare raportului comisiei de cenzori din cadrul societăţii, precum şi în baza celor constatate de comisia de control numită de Consiliul Judeţean Vaslui.
2. Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, Tribunalul Vaslui prin sentinţa nr. 167 din 21 februarie 2006 a admis în parte acţiunea introductivă şi a obligat pârâţii, în solidar la plata sumei de 152.196,63 Ron cu titlu de daune produse reclamantei iar pe pârâtul A.G. şi la plata sumei de 19.837,59 Ron cu acelaşi titlu.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială care prin Decizia nr. 96 din 12 octombrie 2006 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţi şi pe fond a respins apelul ca nefondat.
Recursul promovat de pârâţi împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1754 din 10 mai 2007, hotărârea din apel fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a apreciat că se impune pentru stabilirea prejudiciului şi a întinderii acestuia efectuarea unei expertize contabile judiciare în condiţii de opozabilitate faţă de părţile implicate, prin stabilirea de comun acord a obiectivelor acesteia.
Celelalte critici care au făcut obiectul motivelor de recurs, referitoare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesual active au fost considerate neîntemeiate.
În acelaşi sens Înalta Curte a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă corect de instanţa de apel având în vedere că data şi valoarea prejudiciului cerut de reclamantă au fost cunoscute la finele anului 2002 potrivit dovezilor administrate.
3. În rejudecare, instanţa de apel – Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 35 pronunţată la data de 2 iunie 2008, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa pronunţată de tribunal ca primă instanţă în sensul că a obligat pe pârâtul A.G. să achite reclamantei suma de 62.732,4 Ron cu titlu daune, a obligat pe pârâtul B.I. cu titlu de daune, la plata sumei de 42.894,8 Ron; a obligat pe pârâţi în solidar la plata sumei de 3.112,93 Ron cheltuieli de judecată către reclamantă şi a păstrat dispoziţiile sentinţei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile ale cărei concluzii au fost însuşite parţial numai în ce priveşte cuantumul sumelor ce constituie prejudiciul.
Susţinerile expertului referitoare la lipsa de culpă a pârâţilor în antrenarea răspunderii au fost înlăturate, instanţa apreciind că expertul şi-a depăşit atributele făcând aceste aprecieri.
Cu privire la culpa pârâţilor, instanţa reţine că aceştia, în funcţiile pe care le deţineau, având rol decizional trebuiau să dispună decontarea celor 6 facturi emise de SC C.F. Iaşi, la scadenţă; în condiţiile în care Consiliul Judeţean Vaslui a asigurat disponibilităţile bugetare necesare efectuării plăţilor.
4. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta SC L.D.P. SA şi pârâţii A.G. şi B.I.
Recurenta reclamantă a solicitat prin cererea de recurs modificarea deciziei atacate şi obligarea intimaţilor în solidar la plata sumei de 152.196,63 Ron şi separat obligarea intimatului A.G. şi la plata sumei de 19.837,59 lei cu titlu de daune.
Recurenta a susţinut că diminuarea prejudiciului suferit este rezultatul interpretării greşite a deciziei nr. 317A din 2 iulie 2001, a Curţii de Apel Iaşi, invocând ca motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.
Recurenţii pârâţi au solicitat prin cererea de recurs, casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel şi exonerarea de la plata oricărei sume solicitate de societate cu titlu de prejudicii.
Recurenţii nu au indicat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, în exercitarea acestei căi extraordinare de atac, dezvoltările din cuprinsul cererii de recurs vizând următoarele aspecte:
- instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia de nelegalitate a hotărârii adunării generale a acţionarilor societăţii nr. 22/2002 din 12 noiembrie 2002, care nu cuprinde ordinea de zi şi nici o referire la atragerea răspunderii organelor de conducere pentru eventualele prejudicii, fiind încălcate dispoziţiile art. 13 lit. i) din actul constitutiv al societăţii;
- pe fondul cauzei – recurenţii susţin că în mod greşit s-a reţinut durata mandatului pe care l-au avut în cadrul societăţii până la 31 decembrie 2000, deoarece expertiza contabilă stabileşte că recurentul A.G. a îndeplinit funcţia de director până la 31 decembrie 2000 iar recurentul B.I. până la 17 aprilie 2002;
- cu privire la înlăturarea parţială a concluziilor expertizei contabile, recurenţii susţin că aprecierea instanţei este fără temei, în condiţiile în care expertul a avut ca obiectiv o analiză a situaţiei financiare a societăţii în perioada de referinţă indicată de recurentă, iar neplata facturilor verificate nu se datorează refuzului nejustificat ci faptului că societatea în limita disponibilului bănesc avea de acoperit şi alte obligaţii respectiv rate şi credite la bănci, datorii la bugetul de stat precum şi achitarea cheltuielilor de producţie.
La data de 20 februarie 2009, recurenţii pârâţi au depus o notă intitulată „Dezvoltarea motivelor de recurs, prin care au arătat că singurul organ abilitat să constate existenţa prejudiciului era Curtea de Conturi Vaslui care cu ocazia controlului efectuat nu a stabilit existenţa vreunui prejudiciu şi nu a dispus ca A.G.A. să procedeze la antrenarea răspunderii personale a administratorilor; susţin recurenţii totodată că în cauză nu s-a dovedit că penalităţile de întârziere stabilite prin hotărâre judecătorească pentru SC I.C.C.F. au fost executate de creditoare, situaţie în care societatea reclamantă nu face dovada existenţei unui prejudiciu.
5. Asupra recursurilor Înalta Curte constată următoarele:
5.1. Recursul declarat de recurenta reclamantă va fi anulat ca netimbrat în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Deşi recurentei i s-a pus în vedere prin citaţia emisă pentru primul termen de judecată stabilit în recurs – 20 februarie 2009 să achite cu titlu de taxă judiciare de timbru suma de 2.344 lei şi 3 lei timbru judiciar, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumelor datorate, iar la termenul din 5 iunie 2009 a declarat expres că nu înţelege să achite taxa de timbru, situaţie în care urmează a suporta sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale susmenţionate.
5.2. Cu privire la recursul declarat de recurenţii pârâţi, Curtea apreciază că se impun câteva observaţii cu caracter general.
Dispoziţiile cuprinse în codul de procedură civilă Titlul V – Capitolul I referitoare la recurs, privind expres că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9, iar în conformitate cu art. 3021 C. proc. civ., motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor trebuiesc menţionate în cererea de recurs, sau printr-un memoriu separat înăuntrul termenului de recurs, sub sancţiunea nulităţii.
Or recurentele nu respectă întru totul aceste exigenţe impuse de textele de lege menţionate, criticile formulate nefiind încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute în art. 3041 C. proc. civ., astfel încât examinarea lor, nu se va face de Curte decât în măsura în care este posibilă, în mod evident, o încadrare într-unul din motivele expres prevăzute la art. 304.
Curtea nu este datoare să se substituie părţii în conturarea apărărilor sale, deoarece s-ar încălca cerinţa de imparţialitate care însoţeşte rolul instanţei în desfăşurarea procesului civil.
5.3. Sub un al doilea aspect Curtea observă că Decizia recurată a fost pronunţată în rejudecare după casarea dispusă de Înalta Curte prin Decizia nr. 1745 din 10 mai 2007 pronunţată în recurs în primul ciclu procesual derulat în cauză.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probatorii sunt obligatorii.
Cum, prin Decizia de casare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de recurenţii pârâţi ca motiv de recurs, cu argumentarea că nu există o hotărâre A.G.A. a societăţii reclamante prin care să se dispună promovarea unei acţiuni în răspunderea administratorilor şi nici dovada din care să rezulte condiţiile de adoptare dacă această hotărâre s-a luat, a fost respinsă de instanţa de recurs ca neîntemeiată, chestiunea inadmisibilităţii nu mai poate fi repusă în discuţie în actualul recurs.
Or, recurentele prin critica vizând nepronunţarea instanţei asupra excepţiei de nelegalitate a Hotărârii A.G.A. nr. 22/2002, reia în mare parte argumentele invocate în susţinerea inadmisibilităţii acţiunii ceea ce nu mai este posibil, soluţia instanţei de recurs intrând în puterea lucrului judecat.
Chiar acceptând teza potrivit căreia aceleiaşi argumente sunt de natură să susţină o apărare care în drept are alt temei juridic decât excepţia inadmisibilităţii, susţinerile recurenţilor sunt nefondate.
Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului de administraţie, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie.
Prin urmate nulitatea hotărârii de revocare şi atragere a răspunderii nu poate fi cerută nici pe cale de excepţie pentru că şi în această situaţie s-ar înfrânge prevederile art. 132 alin. (4) din Legea societăţilor comerciale.
5.4. Celelalte critici formulate de recurenţi cu referire la durata mandatului de administrator şi respectiv director economic, şi cele vizând conţinutul raportului de expertiză, inclusiv cele referitoare la culpa lor în producerea prejudiciului sunt chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului administrat care nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304.
Faţă de cele mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 va anula recursul declarat de recurenta reclamantă ca netimbrat şi va respinge ca nefondat recursul recurenţilor pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanta SC L.D.P. SA VASLUI împotriva deciziei nr. 35 din 2 iunie 2008 al Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială.
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâţii A.G. şi B.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1777/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1793/2009. Comercial → |
|---|
