ICCJ. Decizia nr. 1841/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1841/2009
Dosar nr. 3950/112/2006
Şedinţa publică din 10 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 715/2007/Ul din 20 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia comercială, de contencios administrativ, a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul Consiliul Local al Comunei Telciu, împotriva pârâtei SC A. SRL Vişeul de Sus, aceasta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 63.445,29 lei (ron) cu titlu de preţ şi suma de 63.445,29 lei (ron) cu titlu de penalităţi contractuale de întârziere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, având în vedere concluziile expertizei contabile, coroborate cu celelalte acte ale dosarului, în temeiul dispoziţiilor art. 969 şi urm. C. civ., raportat la art. 1294 alin. (1) C. civ., instanţa de fond a admis ca întemeiată în parte acţiunea precizată şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 63.445,29 lei (ron), reprezentând contravaloarea cantităţii de 2.101 mc masă lemnoasă pe picior din partida 86.
Instanţa de fond a apreciat că nu se poate reduce cantitatea de 356 mc, aşa cum a solicitat pârâta şi cum s-a propus printr-o expertiză de specialitate anterioară, întrucât potrivit prevederilor art. 8 din contract, obiecţiunile beneficiarului referitoare la evaluarea masei lemnoase trebuiau formulate până la începerea exploatării masei lemnoase, însă, în speţă, pârâta SC A. SRL, în calitate de beneficiară a exploatării, nu s-a prevalat de această clauză în termenul stabilit în contract şi nici până la terminarea exploatării ce s-a încheiat prin procesul - verbal de reprimire a pachetului din data de 30 mai 2002.
Aşa cum s-a stabilit şi prin expertiza contabilă, instanţa de fond nu a luat în considerare nici factura de prestări servicii către Primăria Telciu pentru suma de 31.416.000 lei, pentru care reprezentanta pârâtei a susţinut că trebuia compensată din suma datorată, deoarece această factură nu fusese transmisă Primăriei Telciu până la data efectuării expertizei.
Deşi în contractul din 2002 s-au stabilit şi penalităţi de întârziere de 2% pe zi pentru neplata preţului la termen [art. 17, pct. b, lit. d)]) şi deşi prin expertiză s-au calculat penalităţi contractuale de 2.553.255.350 lei vechi (255.325,53 lei ron), instanţa a admis în parte acest petit, doar pentru suma de 63.445,29 lei, la nivelul sumei admise prin prezenta hotărâre, întrucât, potrivit prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, „totalul penalităţilor în decontare, prevăzută la alin. (1) şi (2) nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul".
Deşi prin cererea introductivă s-au solicitat cheltuieli de judecată, o astfel de cerere nu a mai fost reiterată la judecarea cauzei în fond, nu au fost cuantificate şi nici nu s-au arătat dovezile pe care s-ar putea sprijini, astfel că nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 239 din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Întrucât pârâta a contestat concluziile raportului de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond, curtea de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă.
Prin concluziile acestuia, expertul a stabilit că din totalul plăţilor efectuate de către pârâtă, în contul facturii în litigiu din 21 octombrie 2002, aceasta a achitat doar o parte, fiind debit suma de 63.445,43 lei (634.454.293 rol), celelalte plăţi fiind efectuate pentru plata unor facturi anterioare, neachitate. De asemenea, s-a stabilit de către expert că penalităţile de întârziere calculate pentru factura din 21 octombrie 2002, sunt în sumă de 265.836,35 lei aferente sumei rămase neachitate şi sunt calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 – 31 iulie 2008.
Aşadar, pârâta datorează reclamantului suma de 63.445,43 lei (634.454.293 rol) cu titlu de preţ, astfel că în mod corect instanţa de fond a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 969 C. civ., să-i plătească această sumă, susţinerile contrare ale pârâtei nefiind fondate; nefondate sunt şi susţinerile referitoare la modul de clacul al penalităţilor, respectiv a perioadei pentru care s-au stabilit.
După cum rezultă din expertiza contabilă efectuată, valoarea penalităţilor de întârziere pentru factura din 21 octombrie 2002 sunt în sumă de 265.836,35 lei, aferente sumei rămase neachitate şi sunt calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 – 31 iulie 2008. Având în vedere, însă, împrejurarea că raporturile contractuale s-au derulat între părţi sub imperiul Legii nr. 469/2002, în mod corect instanţa de fond a procedat la diminuarea acestora până la nivelul debitului neachitat, dând astfel eficienţă prevederilor art. 4 alin. (3) din lege.
Apărările apelantei referitoare la cantitatea de masă lemnoasă efectiv livrată nu au fost reţinute de instanţă. Astfel, după cum în mod corect a stabilit instanţa de fond, nu se poate reduce cantitatea de 356 mc, aşa cum a solicitat pârâta şi cum s-a propus printr-o expertiză de specialitate anterioară, întrucât potrivit prevederilor art. 8 din contract, obiecţiunile beneficiarului referitoare la evaluarea masei lemnoase (...) trebuiau formulate până la începerea exploatării masei lemnoase, iar în speţă pârâta SC A. SRL, în calitate de beneficiară a exploatării, nu s-a prevalat de această clauză în termenul stabilit în contract şi nici până la terminarea exploatării ce s-a încheiat prin procesul - verbal de reprimire a pachetului din data de 30 mai 2002.
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs pârâta, reţinând criticile exprimate şi în apel, în sensul că în mod cu totul nejustificat i-au fost ignorate apărările formulate şi, susţinând de asemenea, că, în mod eronat nu i-au fost luate în considerare actele şi dovezile prevăzute, pe care le enumeră din nou în recurs.
În esenţă, consideră că se impunea să se observe că reclamanţii - intimaţi nu i-au achitat contravaloarea facturii pentru prestările de servicii efectuate, împrejurare în care trebuia să se compenseze datoria pe care societatea sa o avea către aceştia, iar pe de altă parte, că greşit s-a reţinut prin Decizia recurată că lucrările de exploatare a masei lemnoase la partida 644 şi la partida 86 s-au derulat în paralel, atât timp cât dacă societatea sa ar fi avut datorii privind partida 644, nu ar mai fi putut participa la licitaţia organizată pentru partida 86.
Solicită, în consecinţă, admiterea recursului şi casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susţinerilor din recurs, în raport de actele dosarului şi de hotărârile pronunţate în cauză, se constată următoarele:
Criticile recurentei - pârâte nu sunt sistematizate potrivit legii şi nu indică niciun temei legal în baza căruia au fost formulate şi în funcţie de care să poată fi analizate, ca nişte critici de legalitate, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., numai acestea şi nu şi criticile de netemeinicie pot face obiectul examinării de către instanţa în recurs şi pot, în eventualitatea în care sunt întemeiate, să determine casarea deciziei curţii de apel, aşa cum a solicitat recurenta-pârâtă.
Se observă astfel că toate susţinerile recurentei - pârâte se circumscriu unor critici privind soluţionarea cauzei pe fond, fiind critici de netemeinicie, în sensul că în mod greşit nu s-a procedat la compensarea unor datorii reciproce ale părţilor aflate în litigiu şi greşit nu s-a reţinut că recurenta-pârâtă şi-a achitat integral obligaţia de plată înscrisă în factura emisă pentru partida 86, situaţie în care nu datorează nici penalităţi.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus, aceste critici nu pot fi luate în considerare.
Pe de altă parte, cu totul în subsidiar, se constată că, întrucât pârâta a contestat expertiza efectuată la instanţa de fond, în apel s-a dispus efectuarea unei noi expertize contabile, ale cărei concluzii au fost avute în vedere în mod corect de către instanţa de apel, aceasta, ca de altfel şi instanţa de fond, stabilind că debitul datorat de pârâtă cu titlu de contravaloare factură este diferenţa de 63.445,43 lei ron, iar penalităţile de întârziere aferente sumei rămase neachitate, calculate pentru perioada 5 noiembrie 2002 - 31 iulie 2008, sunt în cuantum de 265.836,35 lei, sumă pe care instanţele care s-au pronunţat în cauză au diminuat-o, de asemenea, corect, până la nivelul debitului neachitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
Se mai constată că o eventuală compensare nu a putut fi efectuată, deoarece nu erau îndeplinite condiţiile legale, iar apărările pârâtei privind cantitatea de masă lemnoasă efectiv livrată în mod judicios au fost respinse, atât timp cât obiecţiunile pârâtei - beneficiare trebuiau formulate până la începerea exploatării masei lemnoase şi – aşa cum au reţinut corect ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză – pârâta nu s-a prevalat de acea clauză contractuală în termenul stabilit şi nici până la terminarea exploatării.
În consecinţă, se reţine că recurenta - pârâtă SC A. SRL Vişeu de Sus, prin administrator I.S. nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile art. 304 C. proc. civ., să conducă la desfiinţarea deciziei Curţii de Apel şi, drept urmare, aceasta va fi menţinută, ca fiind legală şi se va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL prin administrator I.S. împotriva deciziei nr. 239 din 15 decembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 10 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1837/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1842/2009. Comercial → |
|---|
