ICCJ. Decizia nr. 1849/2009. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1849/2009

Dosar nr. 4216/2/2008

Şedinţa publică din 10 iunie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 103 din 14 mai 2008, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune formulată de pârâtă şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâta SC I.A.C. SRL; a constatat rezilierea contractului de concesiune din 17 septembrie 2001 încheiat între părţi, a respins capetele de acţiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 173.215,36 lei reprezentând redevenţă şi 468.239,51 lei reprezentând penalităţi de întârziere.

În considerentele sentinţei, Tribunalul Arbitral a reţinut că între părţi a fost încheiat un contract de concesiune, reziliat de reclamantă la data de 15 septembrie 2001, conform notificării, motivat de faptul că pârâta nu a achitat redevenţa. Deci, s-a reţinut că actul dintre părţi a fost reziliat, raporturile contractuale dintre părţi încetând la data de 15 septembrie 2003, în condiţiile în care reclamanta avea de recuperat redevenţe şi penalităţi de întârziere.

Reclamanta a pornit o executare silită, invocând ca titlu executoriu contractul de concesiune, dar contestaţia formulată de pârâtă a fost soluţionată definitiv şi irevocabil în sensul admiterii contestaţiei şi anulării actelor de executare, motivat de faptul că reclamanta nu deţine un titlu executoriu.

În consecinţă, Tribunalul Arbitral a apreciat ca întemeiată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune în ce priveşte pretenţiile reclamantei, reţinând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a termenului general de prescripţie de 3 ani.

S-a apreciat că la data formulării cererii de arbitrare intervenise prescripţia în ce priveşte debitul principal, în lipsa unei acţiuni care să fi condus la întreruperea termenului de prescripţie.

S-a reţinut că nu poate avea efect întrerupător de prescripţie executarea silită începută anterior, câtă vreme, în urma contestaţiei pârâtei, această executare silită a fost desfiinţată.

Cu privire la penalităţile calculate ulterior rezilierii contractului, s-a reţinut că efectul prescrierii se întinde şi asupra acestora, ca urmare a prescrierii dreptului la acţiune pentru debitul principal.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A.D.S. a formulat acţiune în anulare, solicitând admiterea acesteia şi modificarea în parte a sentinţei arbitrale în sensul admiterii şi capătului de cerere referitor la pretenţii.

Prin sentinţa comercială nr. 208 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată de petenta A.D.S. împotriva sentinţei arbitrale nr. 103 din 15 mai 2008, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

A obligat-o pe petentă să-i plătească intimatei suma de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, curtea de apel a reţinut următoarele:

Petenta nu a făcut dovada actelor cu efect de întrerupere a cursului prescripţiei, câtă vreme demersurile sale anterioare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În această situaţie, a apreciat că nu a existat un demers valabil care să fi întrerupt cursul prescripţiei.

Întrucât petenta a mai criticat sentinţa arbitrală sub aspectul nesocotirii aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor OUG nr. 64/2005, Curtea de Apel a reţinut că, în fapt, contestaţia formulată de intimată împotriva executării silite declanşată de A.D.S., prin recomunicarea titlului executoriu din data de 14 iunie 2006, a vizat tocmai inexistenţa titlului executoriu, instanţa reţinând cu autoritate de lucru judecat că A.D.S. nu deţine un titlu executoriu, normele legale în vigoare la data încheierii contractului neprevăzând caracterul de titlu executoriu al acestor contracte.

A mai reţinut că invocarea din nou a caracterului de titlu executoriu a contractului de concesiune în cadrul litigiului arbitral aduce atingere efectelor principiului autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care acest aspect a mai fost verificat de instanţele judecătoreşti, care au statuat cu privire la lipsa acestui caracter în ce priveşte contractul încheiat cu intimata.

Nu a fost reţinută nici critica petentei referitoare la aplicarea în speţă a termenului special de prescripţie prevăzut de OG nr. 92/2003 pentru creanţele bugetare. S-a apreciat că sumele datorate de intimată cu titlu de redevenţă nu pot fi încadrate în categoria creanţelor bugetare, astfel cum sunt acestea definite de dispoziţiile OG nr. 92/2003; de asemenea, faptul că o parte din sumele încasate cu titlu de redevenţă, după reţinerea celor necesare autofinanţării A.D.S., se varsă la bugetul de stat nu transformă obligaţia de plată a redevenţei în creanţă bugetară; ea rămâne o creanţă particulară, stabilită în cadrul contractual încheiat între A.D.S. şi intimată.

Pentru toate considerentele reţinute şi apreciind că Tribunalul Arbitral nu a încălcat dispoziţia legală prevăzută de art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin soluţia dată în litigiu arbitral, în conformitate cu art. 365 şi urm. C. proc. civ. acţiunea în anulare a fost respinsă, ca nefondată.

În considerarea dispoziţiei art. 274 C. proc. civ. petenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de intimată, constând în plata onorariului de avocat.

Împotriva sentinţei Curţii de Apel a declarat recurs petenta A.D.S., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 3041 , art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prevederile contractului de concesiune, precum şi pe dispoziţiile legale invocate în motivarea recursului şi solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii în anulare formulate de petentă împotriva sentinţei arbitrale nr. 103 din 14 mai 2008.

Recurenta susţine astfel că atât Tribunalul Arbitral, cât şi Curtea de Apel Bucureşti au apreciat în mod greşit faptul că pretenţiile în sumă de 621.188,67 lei privind redevenţa şi penalităţile de întârziere aferente anului 2002 şi 2003 sunt prescrise, întrucât, pretenţiile formulate de A.D.S., reprezintă daune - interese, ca urmare a rezilierii contractului de concesiune din 2001, reziliere ce a avut loc la data de 15 septembrie 2003; în mod greşit Curtea de Apel a apreciat că A.D.S. S nu a făcut dovada actelor cu efect de întrerupere a cursului prescripţiei şi că în prezenta cauză nu ar fi aplicabile termenele speciale de prescripţie, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală.

În fine, consideră că instanţa arbitrală nu a avut în vedere prevederile legale speciale incidente în cauză, iar Curtea de Apel nu a analizat aceste aspecte, respectiv încălcarea legislaţiei, motivul invocat în formularea acţiunii în anulare, respectiv art. 364 lit. i) C. proc. civ., fiind vădit întemeiat.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele dosarului, dispoziţiile legale incidente speţei, precum şi de hotărârile pronunţate în cauză, se constată următoarele:

Contractul de concesiune încheiat în anul 2001, în baza căruia şi-a formulat pretenţiile băneşti reclamanta A.D.S. a încetat prin reziliere la data de 15 septembrie 2003, ceea ce înseamnă că la data adoptării OUG nr. 64/1995, prin care se prevede caracterul executoriu al contractelor încheiate de A.D.S. S, contractul de concesiune în discuţie nu mai exista, iar potrivit principiului neretroactivităţii, prevederile actului legal amintit nu se aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării sale în vigoare.

Se constată că A.D.S. a pornit executarea silită potrivit reglementărilor din acte normative speciale, executare ce a fost respinsă prin admiterea contestaţiei formulate de pârâtă.

Se mai constată că reclamanta nu şi-a valorificat pretenţiile în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acesta fiind termenul de prescripţie aplicabil în speţă, pentru motivul mai sus arătat, cât şi pentru că sumele datorate de intimată nu pot fi încadrate în categoria creanţelor bugetare, astfel cum sunt definite acestea de dispoziţiile OG nr. 92/2003.

Prin urmare, corect s-a stabilit că în prezenta cauză nu sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Tot corect s-a stabilit şi că reclamanta nu a făcut dovada întreruperii cursului prescripţiei, atât timp cât toate demersurile sale anterioare au fost respinse prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În consecinţă, se reţine că instanţa arbitrală în mod judicios nu a avut în vedere prevederile legilor speciale invocate de reclamantă, acestea neavând incidenţă în cauză, iar Curtea de Apel a analizat aspectele relevate de petenta - reclamantă, hotărând corect că motivul formulării acţiunii în anulare, respectiv încălcarea legislaţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu este întemeiat.

Astfel fiind, întrucât recurenta nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. să conducă la desfiinţarea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi se va respinge recursul A.D.S., ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la 6.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 208 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Obligă recurenta la plata sumei de 6.000 lei către intimata SC I.A.C. SRL Buzău, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 10 iunie 2009.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1849/2009. Comercial