ICCJ. Decizia nr. 1872/2009. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1872/2009
Dosar nr. 9513/1/2008
Şedinţa publică din 11 iunie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1482 din 24 octombrie 2006 a Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admisă acţiunea SC C. SA Ploieşti iar pârâta SC P. SA Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 2.414.218 dolari S.U.A., echivalent în lei la cursul B.N..R din ziua plăţii, cu titlu de daune compensatorii şi 73.914,77 lei cheltuieli de judecată. â
În esenţă, instanţa de fond a avut în vedere cele convenite de părţi prin contractul încheiat la 1 aprilie 2003, privind transportul de către reclamantă a ţiţeiului de import de la O.T. Constanţa la rafinăriile aparţinând pârâtei. Conform înţelegerii reclamanta urma să transporte 2.551.000 tone ţiţei, cantitate din care pârâta a predat la transport doar 1.228.575 tone.
Întrucât în art. 12 alin. (2) din contract părţile au convenit ca în cazul nepredării la transport a unei cantităţi mai mari de 10% din programul de transport anual sau contractual, pârâta datorează daune compensatorii de 2,48 dolari S.U.A./tonă, instanţa de fond, având în vedere şi expertiza efectuată în cauză a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata daunelor compensatorii de 2.414.218 dolari S.U.A., calculate pentru 973.475 tone, interpretând cele stipulate în art. 12 alin. (2) din contract în sensul că cei 10% reprezintă cantitatea maximă pe care pârâta putea să nu o predea la transport fără a fi obligat la plata unor daune compensatorii.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 194 din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, după ce soluţionarea apelului fusese suspendată de două ori, urmare sesizării Curţii Constituţionale pentru soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale, respectiv a art. 54 lit. j) din Legea petrolului nr. 238/2004 – respinsă prin Decizia nr. 1110 din 27 noiembrie 2007 – şi a art. 244 şi art. 2441 C. proc. civ., respinsă prin Decizia nr. 733 din 24 iunie 2008.
Instanţa de apel a reţinut că problema litigioasă între părţi o reprezintă interpretarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din contract, dispoziţie prin care părţile au convenit anticipat asupra modalităţii de determinare a prejudiciului creat intimatei transportatoare prin nepredarea la transport de către apelantă a unei cantităţi mai mari de 10% din programul de transport anual sau contractual.
Interpretând literal clauza din contract, dar şi prin prisma intenţiei părţilor şi dispoziţiile art. 977 C. civ., art. 982 C. civ., 984 şi art. 985 C. civ., instanţa a considerat că rezultă cu claritate că pragul de 10% reprezintă limita maximă a cantităţii de ţiţei nepredată la transport pentru care nu se angajează răspunderea expeditorului, respectiv toleranţa sau marja pentru care acesta nu plăteşte daune compensatorii.
A accepta varianta interpretării aceleeaşi clauze de către apelantă în sensul că nu datorează daune compensatorii dacă a predat la transport cel puţin 10% din cantitatea de ţiţei programată ar însemna că părţile au convenit chiar din momentul încheierii contractului o vădită disproporţie a prestaţiilor şi un dezechilibru contractual, ceea ce este inadmisibil.
De asemenea instanţa nu a primit nici criticile privind modalitatea determinării cuantumului daunelor, apreciind că acestea au fost corect calculate prin expertiză, în temeiul celor clar stabilite prin art. 12 alin. (2) din contract, executarea acestui contract neputând fi apreciată prin clauzele unui alt contract ce are ca obiect transportul ţiţeiului din producţia internă, cel de faţă vizând transportul ţiţeiului din import.
Nemulţumită de această decizie pârâta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
Prin aceeaşi cerere de recurs a fost atacată şi încheierea din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti dată în dosarul de apel prin care i-a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii apelului în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 20 februarie 2008 recurenta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., apreciind că cererea de suspendare a judecăţii apelului până la soluţionarea dosarului nr. 7024/3/2008 al Tribunalului Bucureşti ce are ca obiect constatarea nulităţii clauzei stipulată în art. 12 alin. (2) din contract, este formulată pro causa.
În realitate, dezlegarea ce se va da acelei cereri este hotărâtoare în acordarea daunelor compensatorii pretinse în temeiul art. 12 alin. (2) din contract.
Prin cea de-a doua critică, invocată în acelaşi motiv de recurs ce vizează Decizia dată pe fond, recurenta critică greşita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor, instanţa de apel neţinând cont în interpretarea art. 12 alin. (2) din contract de voinţa reală a părţilor, respectiv aceea de a acoperi prejudiciul transportatorului corespunzător lipsei de folosinţă a sistemului naţional de transport precum şi a cheltuielilor necesare întreţinerii acestuia în cazul când cantitatea predată la transport era sub 10% din totalul cantităţii.
Instanţa de apel nu a administrat probe cu privire la intenţia reală a părţilor, aşa încât nu a avut elemente în raport de care s-o aprecieze.
Astfel, susţine recurenta, voinţa părţilor a fost aceea de a activa clauza penală în situaţia în care ea preda la transport sub 10% din cantitate, atitudine ce a rezultat şi din derularea raporturilor contractuale ulterioare şi care au determinat-o pe reclamanta transportatoare de a solicita majorarea tarifelor de transport în perioada 2003 – 2004 nu numai pentru ţiţeiul provenind din import dar şi pentru cel intern.
Prin interpretarea dată de instanţă s-a ajuns ca reclamanta să fie dublu despăgubită prin majorarea tarifelor şi prin plata daunelor compensatorii.
De asemenea, instanţa de apel greşit a reţinut că acceptarea interpretării sale date clauzei din art. 12 alin. (2) din contract ar crea un dezechilibru contractual, deoarece, prin interpretarea dată instanţa a dat posibilitatea reclamantei de a se îmbogăţi fără justă cauză, ea fiind îndreptăţită să încaseze daunele compensatorii pentru cantitatea netransportată dar prevăzută în contract.
Ori clauza penală din art. 12 alin. (2) era consecinţa faptului că transportatorul face o rezervare pentru o anumită capacitate de transport urmare contractului, iar această capacitate nu este utilizată.
În consecinţă, nu se poate vorbi de un dezechilibru contractual.
Odată cu recursul recurenta a solicitat şi suspendarea executării sentinţei de fond şi deciziei recurate până la soluţionarea recursului, cerere respinsă la 9 aprilie 2009 datorită neconsemnării cauţiunii stabilite.
Totodată, Curtea a constatat că încheierea din 20 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti a fost atacată şi separat cu recurs, ce a format obiectul dosarului ataşat recursului de faţă, ataşat cauzei de faţă, soluţionat prin Decizia nr. 285 din 4 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în sensul anulării recursului ca netimbrat, aşa încât, pe acest aspect, recursul de faţă a rămas fără obiect.
Analizând recursul declarat împotriva deciziei nr. 194 din 15 octombrie 2008, Curtea apreciază că este nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel şi cum rezultă şi din criticile formulate, problema litigioasă dintre părţi o constituie interpretarea clauzei stipulată în art. 12 alin. (2) din contractul părţilor.
Criticile recurentei privind interpretarea acestei clauze cu încălcarea voinţei reale a părţilor sunt neîntemeiate deoarece termenii contractuali sunt clari, ceea ce a şi permis interpretarea clauzei, nefăcându-se referire în clauză la acoperirea unor eventuale pagube suportate de transportator prin lipsa de folosinţă a sistemului naţional de transport.
În realitate, această clauză vizează tocmai măsurile de siguranţă pe care părţile şi le-au luat în cazul neexecutării corespunzătoare a contractului.
De altfel interpretarea dată de instanţă acestei clauze este în concordanţă şi cu interpretarea dată de A.N.R.M., autoritate ce a aprobat conţinutul contractului cadru încheiat între părţi, exprimată prin adresa din 20 iunie 2006.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 977 C. civ. şi a interpretat corect voinţa părţilor exprimată clar în art. 12 alin. (2) din contract, în sensul că 10% reprezintă cantitatea maximă pe care expeditorul poate să nu o predea la transport fără să fie obligat la plata unor daune compensatorii.
Nejustificat recurenta susţine că prin interpretarea dată de instanţa de apel şi prin daunele acordate intimata s-ar îmbogăţi fără justă cauză şi ar obţine o dublă despăgubire deoarece temeiul daunelor îl constituie contractul părţilor şi executarea lui necorespuzătoare, ceea ce atrage răspunderea contractuală a părţilor, iar majorarea tarifelor vizează transportul ţiţeiului din producţia internă, în temeiul unui alt contract ce nu face obiectul judecăţii.
Stipularea unei clauze penale într-un contract are, conform art. 1069 C. civ., semnificaţia tranşării definitive a răspunderii debitorului culpabil, deoarece prin clauza penală se determină anticipat despăgubirile ce se vor plăti în cazul neexecutării contractului şi nicidecum, cum susţine recurenta, temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
În consecinţă, Curtea apreciază că Decizia din apel este temeinică şi legală, iar criticile aduse de recurentă nefondate, aşa încât recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 194 din 15 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2009.
← ICCJ. Decizia nr. 1871/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1873/2009. Comercial → |
---|