ICCJ. Decizia nr. 2009/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2009/2009
Dosar nr. 648/1259/2007
Şedinţa publică din 23 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Constată că prin acţiunea înregistrată la 2 mai 2007, reclamanta SC V.A. SA a chemat în judecată pe pârâtele A.V.A.S. şi Statul Român prin M.F.P., pentru a fi obligate să-i plătească suma de 46.732 lei, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a unui imobil către foştii proprietari ai acesteia.
Prin sentinţa comercială nr. 345/C/2008, Tribunalul Comercial Argeş a admis acţiunea, aşa cum a fost ea precizată şi majorată, şi a obligat pe pârâte să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 643.280,16 lei şi cheltuieli de judecată de 11.619 lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că reclamanta a fost prejudiciată prin restituirea către foştii proprietari a unui imobil D.S., prejudiciu ce se impune a fi acoperit în condiţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999 atât de către instituţia publică implicată în privatizare, cât şi de Statul Român, care este garantul obligaţiei de dezdăunare.
S-a mai apreciat că, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit în funcţie de valoarea de piaţă a bunului, respectiv suprafaţa de 9.304,40 m.p.
Apelul formulat de pârâtul Statul Român – prin M.E.F.P. împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 82 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, care a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea faţă de Statul Român, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca nefondat, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut că, deşi Statul Român a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, M.E.F. – prin DGFP a susţinut în esenţă că nu are calitatea de a reprezenta acest pârât.
O astfel de susţinere nu a fost primită de vreme ce, prin modul de formulare a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, de modificare a OUG nr. 88/1997, s-a stabilit pe de o parte titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor, iar pe de altă parte un garant al îndeplinirii acesteia. Atâta vreme cât legiuitorul face distincţie între cele două persoane juridice, nu s-ar putea susţine că statul ar fi reprezentat în acest raport obligaţional de debitor – A.V.A.S. Bucureşti.
Reţinând însă că, în prezentul litigiu, Statul Român este reprezentat de M.E.F., s-a apreciat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă pentru că obligaţia stabilită prin art. 30 din lege nu este o obligaţie cu pluralitate de debitori.
S-a mai avut în vedere că legea prevede în sarcina Statului Român numai o obligaţie de garanţie, o garanţie legală de îndeplinire a sarcinilor debitorului principal, iar acestei obligaţii de garanţie îi corespunde, în patrimoniul creditorului, un drept, dreptul de a urmări o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului principal.
În consecinţă s-a statuat că instituirea acestei garanţii, însă, nu naşte în sarcina statului garant nici o obligaţie proprie, ci numai aceea de a fi îndatorat să execute obligaţia A.V.A.S., dacă aceasta se stabileşte şi ea nu este adusă la îndeplinire de debitorul principal.
Fiind vorba de o garanţie, este suficient să se stabilească obligaţia principală, pentru ca apoi, cu titlul împotriva debitorului, cu dispoziţia art. 324 alin. (6) din Legea nr. 99/1999 şi cu respectarea beneficiilor de discuţiune şi diviziune, să se treacă la executarea împotriva garantului.
În ceea ce priveşte apelul A.V.A.S. Bucureşti s-a considerat că nu este fondat, neputându-se reţine lipsa calităţii procesuale pasive a acestei apelante, susţinere bazată pe faptul că nu ea ar fi persoana juridică ce a vândut acţiunile, ci S.I.F. Oltenia.
S-a reţinut însă, că SIF Oltenia a vândut cele 66,90% acţiuni din capitalul social al SC V. SA la 8 iunie 2005, prin intermediul pieţei RASDAQ, după ce-i fuseseră cesionate de către fostul FPS, actualul A.V.A.S., la 8 ianuarie 1998, iar prin cesiunea de acţiuni A.V.A.S. nu a făcut decât să înstrăineze cota din capitalul social pe care o deţinea către SIF Oltenia care, ulterior, a vândut aceste fracţiuni de capital. Printr-o astfel de operaţiune participaţia statului la SC V. SA s-a diminuat, iar operaţiunea de privatizare a avut loc în ianuarie 1998.
Pentru aceste considerente s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 29 şi art. 30 din Legea nr. 137/2002, de modificare a OUG nr. 88/1997, şi apelanta-pârâtă are calitate procesuală pasivă în raport de pretenţiile reclamantei.
Cu privire termenul de prescripţie s-a reţinut că, potrivit art. 39 „Termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege şi de OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie".
În cauzele de natura celei de faţă este inaplicabil termenul de o lună, deoarece nu se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de OUG nr. 88/1997 aprobată şi modificată prin Legea nr. 99/1999 şi nici nu se valorifică un drept prevăzut de acest act normativ.
Dreptul care se valorifică este un drept de garanţie specific dreptului comun care însă derogă de la acesta sub unele aspecte specifice procedurii de privatizare şi numai în măsura în care ele sunt reglementate de Legea specială.
În concluzie, s-a apreciat că termenul de o lună nu este aplicabil în cauză şi în lipsa unei reglementări exprese prescripţia se calculează în raport de termenul general prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanţa apelului a avut în vedere că pretenţia este lipsită de suport, pe de o parte pentru că valoarea unor bunuri se determină, de principiu, în raport de valoarea de piaţă a acestora, exceptând situaţiile în care, în mod expres, se face trimitere la alte criterii de evaluare, situaţii ce nu se regăsesc în cauză, iar pe de altă parte pentru că se face o confuzie între patrimoniul unei societăţi şi capitalul social al acesteia.
Cele două sunt diferite, iar acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social şi nu ale patrimoniului, fiind lipsit de relevanţă faptul că vânzarea acţiunilor s-a făcut în raport de valoarea contabilă a capitalului, aşa încât acoperirea prejudiciului de către A.V.A.S. trebuie să se facă integral şi acest prejudiciu nu poate fi reprezentat decât de valoarea efectivă a bunurilor ce au ieşit din patrimoniul reclamantei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs A.V.A.S. Bucureşti şi SC V.A. SA, criticând-o pentru nelegalitate.
1. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. ce vizează soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român – prin M.F.P.
Recurenta susţine că, în cauză este vorba de o garanţie specială, reglementată prin art. 32/4 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 şi nu de una de drept comun întrucât, în caz contrar, reglementarea specială nu şi-ar mai justifica raţiunea.
De asemenea, se susţine că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 137/2002 deoarece prin art. 2 din acest act normativ se prevede că – dispoziţiile art. 32/4 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.
În fine, se mai arată că garanţia legală este una subsidiară care urmează soarta obligaţiei principale astfel că, este motivată acţiunea faţă de Statul Român prin M.E.F. de a fi obligat solidar cu pârâta AVAS, de a garanta direct şi de a efectua plata despăgubirilor.
2. Recurenta A.V.A.S. Bucureşti a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
- În soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., instanţa apelului a omis să analizeze condiţia esenţială impusă de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, aceea ca, înainte de apariţia legii, societatea să se fi privatizat prin contract de vânzare – cumpărare acţiuni. Or, în cauză, operaţiunea de privatizare s-a realizat la data de 8 iunie 2005 prin cesiunea de acţiuni dintre F.P.S. şi S.I.F. Oltenia, motiv pentru care nu se poate vorbi de implicarea în privatizarea societăţii reclamante a A.V.A.S. - lui ca instituţie publică.
- De asemenea, recurenta susţine instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie invocată prin completarea adusă motivelor de apel.
Cu privire la rezolvarea dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei se consideră că termenul aplicabil este cel prevăzut de legea specială, de o lună, întrucât prin acţiune se valorifică un drept conferit de legile privatizării.
- Decizia atacată este nemotivată, fiind redat conţinutul art. 324 din OUG nr. 88/1997 după care se reţine că societatea reclamantă a fost privatizată integral în anul 1998, ceea ce nu reprezintă o justificare a soluţiei pronunţate sub aspectul temeiului de drept invocat de reclamantă şi a condiţiilor impuse de acesta şi nici sub aspectul determinării corecte şi reale a prejudiciului.
Instanţa nu a avut în vedere condiţia esenţial necesară atragerii incidenţei prevederilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, aceea că dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 se aplică numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, condiţie ce nu este îndeplinită în cauză.
- În subsidiar, recurenta critică Decizia şi sub aspectul despăgubirii acordate de instanţă, considerând că aceasta trebuia raportată la valoarea contabilă a activului şi nu la valoarea de piaţă a bunului pierdut.
La data de 27 ianuarie 2009, SC V. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
1.Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC V. SA şi care vizează, în principal, soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, Înalta Curte constată că este nefondat.
Este adevărat că prin dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 este reglementată obligaţia de garanţie a Statului Român a despăgubirilor la care ar putea fi îndatorat titularul principal al obligaţiei de plată, însă prin această dispoziţie legiuitorul nu a dorit să instituie o răspundere solidară a acestuia alături de titularul principal al obligaţiei, ci doar o garanţie legală, personală
Instanţa apelului a reţinut în mod corect că obligaţia de garanţie a statului nu atrage automat obligaţia de plată în sarcina statului a pretinsului prejudiciu, ci numai dacă obligaţia principală nu este adusă la îndeplinire de instituţia publică implicată.
În consecinţă, nu există o justificare legală pentru obligarea Statului Român în solidar cu titularul obligaţiei principale, el urmând a răspunde ca garant numai în situaţia în care, existând un titlu obţinut în condiţiile legii, precum şi dovada că debitorul principal nu şi-a executat obligaţia.
Pentru aceste considerente, criticile recurentei reclamante sunt nefondate, motiv pentru care recursul său va fi respins ca nefondat.
2.În ce priveşte recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti se constată că este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Instanţa apelului a dat o soluţionare greşită excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. Bucureşti când a considerat că operaţiunea de cesiune a acţiunilor deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti la SC V. SA, către SIF Oltenia SA este echivalentă cu aceea a privatizării unei societăţi astfel încât să atragă incidenţa prevederilor 324 din OUG nr. 88/1997 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.
Astfel, la data actului de cesiune reţinut de instanţa anterioară ca fiind actul prin care s-a privatizat societatea reclamantă erau în vigoare prevederile OUG nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale aprobată prin Legea nr. 44/1998 – în forma în care ea a fost adoptată – prevederi care asigurau la momentul dat cadrul juridic pentru vânzarea acţiunilor emise de societăţile comerciale deţinute de stat sau de o autoritate a administraţiei publice locale, precum şi vânzarea activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar cu respectarea principiilor asigurării transparenţei tranzacţiilor, stabilirii preţului de vânzare - în baza raportului dintre cerere şi ofertă, precum şi asigurării egalităţii de tratament între cumpărători.
În realitate, actul de cesiune în discuţie a reprezentat o transmitere gratuită a acţiunilor deţinute de fostul FPS către SIF Oltenia pentru regularizarea cotelor de capital social deţinute de cele două entităţi, operaţiune ce a avut la bază Legea nr. 58/1991- privind privatizarea societăţilor comerciale şi Legea nr. 55/1995 – pentru accelerarea procesului de privatizare şi a HG nr. 12/1997 prin care s-au aprobat Normele metodologice privind regularizarea cotelor de capital social (acte normative abrogate expres prin OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale).
În condiţiile în care dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 (articol introdus prin Legea nr. 99/1999), art. 29 şi art. 30 din Legea nr. 137/2002 stabilesc clar părţile raportului juridic născut ca urmare a restituirilor în natură prin hotărâri judecătoreşti irevocabile ca fiind "instituţia publică implicată" şi "societatea privatizată ca urmare a unui contract de vânzare-cumpărare" rezultă în mod net că, în cauza dedusă judecăţii nu se poate vorbi de o privatizare a societăţii reclamante în condiţiile actelor normative mai sus evocate.
Prin urmare cesiunea concretizată prin actul de cesiune încheiat între FPS Bucureşti şi SIF Oltenia nu poate fi asimilată operaţiunii de privatizare a societăţii SC V. SA în condiţiile actelor normative menţionate motiv pentru care Înalta Curte nu poate reţine calitatea pârâtei A.V.A.S. Bucureşti ca instituţie publică implicată în privatizarea SC V. SA şi implicit, nici a calităţii procesuale pasive a acesteia.
Conform considerentelor expuse, care fac inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate recurenta pârâtă, urmează a fi admis ca fondat recursul declarat de aceasta împotriva deciziei atacate pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite şi apelul declarat de AVAS Bucureşti şi va schimba sentinţa, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de această pârâtă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Conform aceloraşi considerente, recursul reclamantei SC V.A. SA va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 82/A-C din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că admite şi apelul declarat de pârâta AVAS Bucureşti şi schimbă în tot sentinţa nr. 345/C din 15 mai 2008 a Tribunalului Comercial Argeş cu consecinţa respingerii acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi faţă de pârâta A.V.A.S. Bucureşti.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC V.A. SA Piteşti împotriva Deciziei nr. 82/A-C din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2007/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2019/2009. Comercial → |
|---|
