ICCJ. Decizia nr. 2052/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2052/2009
Dosar nr. 5726/1/2008
Şedinţa publică din 25 iunie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 129 din 15 februarie 2004 a Tribunalului Timiş a fost admisă acţiunea reclamantei SC L.A.O.C. SRL Timişoara, astfel cum a fost precizată, iar pârâta SC C.G. & C. SRL Timişoara a fost obligată la plata sumei de 1.754.959.000 lei, valoarea actualizată a sumei de 405.489.920 lei, precum şi la plata sumei de 48.984 E., echivalent în lei, cu titlu de contravaloare a îmbunătăţirilor aduse staţiei de distribuţie carburanţi Moşniţa Nouă, înscrisă în C.F. 1441, plus dobânzi legale aferente începând cu data introducerii acţiunii – 23 ianuarie 2004 – şi până la achitarea efectivă a debitelor.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 166 din 24 octombrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, decizie casată prin Decizia nr. 645 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmare admiterii recursului pârâtei.
Instanţa de recurs a reţinut că prezentul litigiu a fost generat de rezoluţiunea convenţională a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, confirmată prin sentinţa civilă nr. 1113/1999 când s-a şi dispus repunerea în situaţia anterioară doar a SC C.G. & C. SRL, cu evacuarea SC L.A.O.C. SRL, fără însă a se dispune şi repunerea în situaţia anterioară a reclamantei din cauza de faţă prin restituirea preţului achitat de 405.490.000 lei.
În consecinţă, deşi instanţele s-au pronunţat asupra restituirii preţului actualizat, cât şi asupra îmbunătăţirilor efectuate de reclamanta de faţă în benzinăria din care a fost evacuată, instanţa de apel nu a rezolvat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, excepţie ce nu a putut fi analizată în recurs întrucât începutul cursului prescripţiei necesita cercetarea unor aspecte de fond, determinate de specificitatea rezoluţiunii unui contract ce cuprindea un pact comisoriu expres şi nu în ultimul rând, sub aspectul obiectului restituirii aşa cum a fost stabilit prin petitul cererii.
În consecinţă, făcându-se trimitere la dispozitivul deciziei, instanţa de recurs a casat Decizia din apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Rejudecând apelul, prin Decizia civilă nr. 84 din 22 aprilie 2008 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins apelul pârâtei SC C.G. & C. SRL, obligând-o la 3570 lei cheltuieli de judecată.
Din considerentele deciziei rezultă că în rejudecare, apelul a fost suspendat la 11 septembrie 2007 urmare sesizării Curţii Constituţionale asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., excepţie respinsă prin Decizia nr. 25 din 15 ianuarie 2008.
De asemenea, conform menţiunii exprese a instanţei de apel, în rejudecare, a fost analizată doar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune asupra căreia aceeaşi instanţă, cu ocazia primei judecăţi, omisese să se pronunţe.
În acest sens instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantei formulată la 23 ianuarie 2004 nu este prescrisă deoarece dreptul său la acţiunea în restituirea preţului s-a născut la 4 iulie 2002, dată la care a rămas definitivă şi irevocabilă sentinţa civilă nr. 287/2000 prin care s-a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 138 din 7 noiembrie 1998 încheiat între părţi.
Cât priveşte prescripţia dreptului la acţiune în restituirea contravalorii îmbunătăţirilor instanţa de apel a reţinut că dreptul reclamantei de a fi despăgubită pe acest aspect s-a născut la data la care pârâta a intrat în posesia staţiei de carburanţi, respectiv la 17 octombrie 2003, data executării evacuării de către executorul judecătoresc.
În consecinţă, reţinându-se că asupra celorlalte excepţii invocate în completarea apelului, referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei instanţa s-a pronunţat prin Decizia casată, fiind respinse, iar asupra fondului s-a pronunţat cu ocazia primei judecăţi a apelului, în urma analizării în rejudecare şi a excepţiei prescripţiei, apelul pârâtei a fost respins.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta solicitând casarea ei pentru nelegalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică Decizia din apel pentru motivarea superficială a soluţiei date, pentru rezolvarea greşită a excepţiei prescripţiei, considerându-se greşit că prescripţia a început să curgă de la data soluţionării irevocabile a acţiunii în rezoluţiunea contractului, 4 iulie 2002, şi nu de la data operării pactului comisoriu de cel mai înalt grad convenit în contract, respectiv 27 februarie 1999, aşa cum, de altfel, au reţinut şi instanţele ce s-au pronunţat în constatarea rezoluţiunii contractului.
În consecinţă, în raport de data la care a operat pactul comisoriu, dată reţinută şi prin Decizia nr. 4710 din 4 iulie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, recurenta apreciază că dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris la 1 martie 2003, acţiunea promovată la 23 ianuarie 2004 fiind tardivă.
În final, recurenta critică încălcarea de către instanţa de recurs a dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora după casare, instanţa va ţine seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, dispoziţii încălcate cu ocazia rejudecării când instanţa de apel a omis să se pronunţe şi asupra celorlalte motive invocate în faţa instanţei de apel, analizând doar excepţia prescripţiei.
Prin întâmpinare intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că Decizia din apel a fost corect motivată; pe aspectul prescripţiei arată că într-adevăr prescripţia a început să curgă de la data de 27 februarie 1999, dată când a operat pactul comisoriu, dar acest termen a fost întrerupt prin recunoaşterea implicită a dreptului, prin promovarea acţiunii în rezoluţiunea contractului, ce a durat până la 4 iulie 2002, iar prin notele scrise depuse la 22 iunie 2009, intimata adaugă şi plăţile efectuate de recurentă în contul recunoaşterii dreptului, alături celorlalte cauze de întrerupere a prescripţiei.
Recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta.
Decizia recurată în cauza de faţă a fost dată urmării casării dispuse prin Decizia nr. 645 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Din considerentele deciziei de casare rezultă că motivul casării a vizat doar nesoluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de apelanta pârâtă, celelalte critici referitoare la soluţionarea celorlalte excepţii referitoare la calităţile procesuale nefiind primite, ca de altfel nici cele referitoare la netemeinicia deciziei, aşa încât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.
Din acest considerent, critica invocată de recurentă privind încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. şi omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa şi asupra celorlalte critici din apel şi excepţii este neîntemeiată.
Cât priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune Curtea apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. neţinând cont de cele dezlegate prin hotărârea instanţei de recurs în legătură cu acest aspect.
Astfel, deşi instanţa de recurs a reţinut că părţile au avut susţineri contradictorii privind momentul de la care începe să curgă prescripţia (data operării pactului comisoriu, data pronunţării soluţiei din rezoluţiunea contractului sau data evacuării din spaţiu) a reţinut că în cazul rezoluţiunii contractelor în care este stipulat un pact comisoriu expres, cursul prescripţiei este supus unor reguli diferite, aspecte ce se impuneau a fi cercetate de instanţa de apel, motiv pentru care a şi dispus casarea.
Rejudecând pricina instanţa de apel nu analizează prescripţia şi prin prisma pactului comisoriu expres ce fusese inserat în contractul pentru care a operat rezoluţiunea.
Procedând astfel instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, încălcând Decizia de casare.
Mai mult, în recurs însăşi intimata a susţinut că prescripţia a început să curgă de la data la care şi-a produs efectele pactul comisoriu, 27 februarie 1999, dar a susţinut că acest termen a fost întrerupt, invocând mai multe cauze ce nu s-au putut verifica în recurs.
În consecinţă, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea excepţiei prescripţiei atât sub aspectul momentului la care ea a început să curgă cât şi sub aspectul întreruperii cursului ei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C.G. & C. SRL Moşniţa Nouă.
Casează Decizia nr. 84 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2049/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2103/2009. Comercial → |
|---|
