ICCJ. Decizia nr. 2202/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2202/2009
Dosar nr. 2761/62/2006
Şedinţa publică din 30 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2399 din 18 mai 2007, pronunţată în dosarul nr. 2761/62/2006, Tribunalul Braşov, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA Braşov şi a dispus obligarea pârâtei SC P. SA Braşov la plata sumei de 10.223.559,60 RON cu titlu de daune interese şi 105.428 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere că, la data de 14 februarie 2003, reclamanta şi pârâta au încheiat contractul de antrepriză nr. 1318 având ca obiect execuţia lucrărilor de construcţii şi montaj la investiţia de la complexul A.P., aşa cu rezultă din anexa 1 şi 2 la contract şi documentaţiile de execuţie cu toate detaliile puse la dispoziţie de beneficiar, conform anexei 2.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 61 din contract, durata de execuţie şi de punere în funcţiune a centralei termice şi a spaţiilor de cazare este de 10 luni şi a început odată cu semnarea procesului - verbal de predare a amplasamentului, menţionat la cap. VIII art. 8.2 pct. a. Potrivit art. 6.2 această durată se poate modifica atunci când execuţia lucrărilor suplimentare care nu se regăseşte în proiectele tehnice şi documentaţiile de execuţie şi care vor face obiectul unui act adiţional la contractul dintre părţi; în cazuri de forţă majoră conform legii şi cu acordul părţilor.
În conformitate cu art. 9.4 lit. c) din acelaşi contract, pentru nerespectarea termenului de punere în funcţiune, menţionat la cap. VI art. 6.1, antreprenorul general va suporta contravaloarea serviciilor de cazare şi aferente, la un coeficient de utilizare a capacităţii de cazare din capacitatea hotelului de 50%, pentru toată perioada ce depăşeşte termenul de punere în funcţiune, sumă ce nu poate fi mai mică de 6.000 Euro pentru fiecare zi de întârziere.
Având în vedere că procesele - verbale de predare - primire a frontului de lucru au fost semnate la data de 24 februarie 2003 termenul de execuţie ar fi fost 24 decembrie 2003.
Datorită intervenţiei unor lucrări suplimentare şi faptului că unele autorizări/avize nu au putut fi obţinute la termenul scontat, durata de execuţie şi de punere în funcţiune a centralei termice şi a spaţiilor de cazare, convenită iniţial a fost modificată. Astfel, prin Actul adiţional nr. 7 din 24 februarie 2004, această durată a fost prelungită cu opt luni de zile, respectiv la 31 august 2004.
S-a mai avut în vedere că, în conformitate cu procesele - verbale de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 737 din 30 ianuarie 2006 şi nr. 839 din 31 ianuarie 2006, lucrările au fost finalizate peste termenul stabilit, cu o întârziere de 478 zile. Aşa fiind, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, fapta ilicită a pârâtei constând în nerespectarea termenului de executare a lucrărilor contractate, prejudiciul în venitul nerealizat datorită punerii în exploatare a investiţiei care a fost determinat anticipat prin convenţia părţilor, iar raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu fiind, de asemenea, dovedit prin nerespectarea de către pârâtă a termenului de executare ceea ce a provocat prejudiciul reprezentat de venitul nerealizat ca urmare a punerii în exploatare a investiţiei cu întârziere.
Pentru acordarea despăgubirilor, pe lângă întrunirea condiţiilor răspunderii contractuale mai este necesar, pe de o parte, ca debitorul să fi fost pus în întârziere, iar, pe de altă parte, să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condiţiile existenţei unui prejudiciu şi vinei debitorului pentru acordarea de despăgubiri creditorului sunt implicit prevăzute de art. 1082 C. civ.
Referitor la condiţia punerii debitorului în întârziere s-a reţinut că reclamanta a probat îndeplinirea acesteia prin adresele nr. 2812 din 7 aprilie 2004, nr. 4935 din 12 iulie 2004 şi nr. 5880 din 30 august 2004.
Cât priveşte clauza de neresponsabilitate s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei unei asemenea convenţii cu privire la răspundere.
Un mod de evaluare a despăgubirilor (daunelor - interese) este evaluarea făcută prin convenţia părţilor. În speţă, părţile, prin acordul lor de voinţă, au determinat întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care-l vor acoperi, înainte ca acesta să se fi produs.
Cuantumul daunelor - interese în sumă totală de 2.868.000 Euro a fost calculat începând cu data de 31 august 2004 şi până la data de 23 decembrie 2005.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerile pârâtei privind faptul că valoarea daunelor interese este superioară preţului contractului şi că au fost încălcate prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002, acest lucru fiind infirmat chiar de către reclamantă prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în care se recunoaşte că preţul contractului se ridică la suma de 4.494.409,15 dolari S.U.A., sumă inferioară celei de 2.868.000 Euro.
Cu privire la susţinerile pârâtei SC P. SA Braşov privitoare la faptul că depăşirea termenului limită de finalizare a lucrărilor se datorează faptei reclamantei, prin neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei de a pune la dispoziţia pârâtei fronturile de lucru s-a constatat că sunt neîntemeiate întrucât procesele - verbale de predare - primire a amplasamentului au fost semnate la data de 24 februarie 2003. Dispoziţiile contractuale privind termenul de opt luni, termen care a început să curgă de la data încheierii Actului adiţional nr. 7 din 24 februarie 2004, şi nu pot fi interpretate în sensul că ar începe să curgă distinct pentru fiecare front de lucru în parte. Termenul din 31 august 2004 a fost termenul convenit de către părţi pentru finalizarea lucrărilor constând în punerea în funcţiune a centralei termice şi a spaţiilor de cazare, inclusiv etajul 8, aceste lucrări fiind recepţionate prin procesele - verbale încheiate la 30 ianuarie 2006 şi 31 ianuarie 2006.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 105.428 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 280, art. 282 şi următoarele C. proc. civ.
Ca motiv de nelegalitate, apelanta pârâtă a invocat că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 43 C. com. şi nicidecum prevederile art. 1079 C. civ., ce sunt aplicabile în cazul neîndeplinirii la timp a unei obligaţii de a face, precum este cazul acţiunii de faţă.
S-a arătat că în mod greşit a fost obligată societatea pârâtă la plata penalităţilor începând cu data de 31 decembrie 2004, obligaţie care ar fi trebuit să fie condiţionată de punerea SC P. SA în întârziere, fie prin notificarea acestui fapt de către SC A.P. SA, fie prin introducerea cererii de chemare în judecată. Cum, în cauză s-a solicitat obligarea la plata de penalităţi până la un moment anterior introducerii cererii de chemare în judecată, rezultă că singura modalitate prin care putea fi pusă în întârziere era notificarea din partea creditorului obligaţiei, notificare pe care SC A.P. SA nu a înaintat-o pârâtei.
În cauză au fost nesocotite dispoziţiile Legii nr. 469/2002 privind disciplina contractuală, conform cărora cuantumul daunelor - interese nu poate depăşi valoarea obligaţiei principale, iar prin hotărârea apelată instanţa de fond a nesocotit această interdicţie, deşi era evident că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune interese moratorii în valoare de 2.868.000 Euro, sumă ce depăşea cu mult preţul iniţial al contractului care era de 1.550.000 dolari S.U.A.
În aceste condiţii, obligarea pârâtei la plata daunelor - interese într-un cuantum care depăşea limitele legale, este în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 469/2002 care plafonau cuantumul despăgubirilor cel mult la nivelul preţului contractului.
Ca motive de netemeinicie s-a invocat faptul că hotărârea instanţei de fond este rezultatul aprecierii eronate a probelor administrate în cauză. Dacă s-ar fi analizat nepărtinitor materialul probator administrat în cauză s-ar fi constatat că predarea cu întârziere a spaţiilor s-a datorat culpei reclamantei, care pe parcursul derulării contractului de antrepriză nr. 1318 din 14 februarie 2003 a solicitat în mod repetat atât modificări ale proiectului avut în vedere la semnarea contractului, cât şi lucrările suplimentare, care, în mod obiectiv, nu puteau fi finalizate în termenele prevăzute de art. 6.1 din contract.
Instanţa de apel a încuviinţat şi administrat probe testimoniale şi a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate în construcţii.
Prin Decizia nr. 321 din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC P. SA Braşov.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei şi a încercării de conciliere, că pârâta nu a făcut dovada refuzului de a executa lucrarea contractată şi nici nu a invocat vreo culpă a reclamantei la data de 24 februarie 2004, când s-a încheiat Actul adiţional nr. 7, sau existenţa în contract a unei clauze de neresponsabilitate pentru neexecutarea la termen a obligaţiei. A mai reţinut că părţile, prin acordul lor de voinţă, au determinat întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care-l vor acoperi, înainte ca acesta să se fi produs şi că afirmaţia privind achitarea cu întârziere a facturilor emise de pârâtă nu este de natură a constitui un element de exonerare de la executarea clauzei penale. În concluzie, s-a considerat că instanţa de fond a interpretat toate probele de la dosar şi a aplicat corect legea.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC P. SA Braşov solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare a sa în judecată formulată de reclamanta SC A.P. SA Braşov. Ulterior, prin note scrise şi concluziile reprezentantului său, recurenta a solicitat, în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, pentru administrarea probei cu expertiză.
În primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Se susţine că instanţa de apel, interpretând greşit actul dedus judecăţii intervine în voinţa părţilor contractante şi ignoră dovezile puse în apărare de către reclamantă. În dezvoltarea acestui motiv se susţin, cu invocarea probelor administrate, următoarele:
- instanţa a ignorat, deşi i s-a învederat, că partea adversă nu şi-a respectat obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantei frontul de lucru liber de orice sarcini;
- instanţa de apel a interpretat şi motivat greşit aspectul privitor la actul adiţional nr. 7 prin care s-a prelungit durata de execuţie a lucrărilor la 31 august 2004, care este un termen de control aşa cum rezultă din probele administrate potrivit cărora suplimentarea lucrărilor a avuta ca şi consecinţă directă declararea termenelor de predare – primire a spaţiilor;
- instanţa de apel nu a luat în calcul dovezile privind data furnizării materialelor de către reclamantă, respectiv dispoziţiile de şantier date în cadrul contractului cât şi cele extracontractuale;
- instanţa de apel nu s-a aplecat asupra comunicărilor de şantier prin care pârâta – recurentă solicita de urgenţă „date privind detaliile de execuţie, dimensiuni, materialul din care se execută şi culoarea acestora, pentru a putea finaliza anumite faze contractuale. Nici aceste dovezi pertinente şi elocvente cauzei nu au fost avute în vedere la soluţionarea speţei de faţă";
„Un alt aspect criticabil al deciziei recurate ce a fost interpretat greşit de către instanţa de apel şi care a dus la concluzia aberantă de respingere a apelului subscrisei ca fiind nefondat, îl constituie menţinerea în totalitate a expertizei tehnice în construcţii". Astfel, se apreciază că „instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii fiind indusă în eroare de un expert părtinitor care nu a scos în evidenţă elementele esenţiale ale unui proiect de construcţii".
În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că „în speţă instanţa de apel a calificat greşit faptele, totodată aplicând greşit dispoziţiile legale, fiind reţinute în mod eronat mai multe aspecte".
Astfel, instanţa de apel a ignorat efectiv prevederile art. 1079 C. civ., întrucât prima instanţă a aplicat greşit regulile prevăzute de art. 43 C. com., reguli aplicabile numai în cazul nerespectării la timp a obligaţiei de a restitui o sumă de bani, nu însă şi în cazul neîndeplinirii la timp a unei obligaţii de a face, situaţie în care trebuia aplicat art. 1079 C. civ. În aceste condiţii în mod greşit pârâta a fost obligată la penalităţi începând cu data de 31 decembrie 2004 întrucât, dacă ar fi existat obligaţia de a plăti penalităţi, aceasta era condiţionată de punerea pârâtei în întârziere fie prin notificare fie prin introducerea cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte au fost nesocotite dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 469/2002 întrucât reclamanta a solicitat şi a obţinut daune – interese moratorii în valoare de 2.868.000 Euro, sumă ce depăşeşte cu mult preţul iniţial al contractului, respectiv 1.550.000 dolari S.U.A. şi chiar valoarea acestuia majorată prin acte adiţionale ulterioare.
Reclamanta – intimată SC A.P. SA Braşov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului pârâtei.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea constată că recurenta nu arată în ce constă interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, respectiv a contractului dintre părţi şi cum instanţa ar fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, ci se referă la ignorarea de către instanţa de apel a dovezilor propuse în apărare de recurenta – pârâtă. Or, ignorarea dovezilor şi interpretarea, chiar greşită, a probelor constituie chestiuni de fapt care nu justifică invocarea motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. şi nici a unui alt motiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Aspecte de fapt, întemeiate pe aprecierea probelor, sunt atât punerea frontului de lucru sau a detaliilor de execuţie la dispoziţia pârâtei cât şi data furnizării materialelor de către reclamantă şi prelungirea duratei de execuţie a contractului. În legătură cu acest ultim aspect este de precizat că, aşa cum rezultă din actul adiţional la contract nr. 7 din 24 februarie 2004, termenul de 31 august 2004, termen propus de antreprenor (pârâta), nu este un simplu termen de control ci un termen convenit de părţi pentru finalizarea lucrării.
Nici critica recurentei privind „menţinerea în totalitate a expertizei tehnice în construcţii" nu se încadrează în motivul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. şi nici într-un alt motiv din cele prevăzute, expres şi limitativ, de art. 304 C. proc. civ., ca motive de recurs‚ fiind, de asemenea o critică ce priveşte administrarea şi aprecierea probelor de către instanţe şi care nu poate face obiectul controlului pe calea prezentei căi de atac.
În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta este nefondat cu privire la ambele argumente invocate.
Astfel, instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, nu a aplicat prevederile art. 43 C. com., aşa cum eronat susţine recurenta, ci reţine în mod explicit şi corect că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de punere în întârziere a pârâtei prin notificări întocmite şi expediate conform art. 9.5 lit. a) din contract şi cu respectarea art. 146 şi urm. C. com. Procedând ca atare instanţa de apel nu a încălcat de fel prevederile art. 1079 C. civ., invocate de recurenta – pârâtă, ci le-a respectat întocmai, ca şi reclamanta atunci când aceasta a procedat la punerea în întârziere a pârâtei prin cele două notificări.
Este nefondată şi critica privitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 întrucât instanţele au reţinut în mod corect că exigenţele acestui text sunt respectate în condiţiile în care valoarea contractului, cu actele adiţionale, stabilită prin expertiză, este de 15.093.023 lei iar valoarea penalităţilor la care pârâta a fost obligată este de 10.223.599,60 lei, deci sub valoarea contractului.
Nu este fondată nici cererea recurentei – pârâte cu privire la casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probei cu expertiză, pe de o parte pentru că această probă a fost deja administrată de către instanţa de apel, iar reclamanta a formulat obiecţiuni la care i s-a răspuns, iar pe de altă parte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., respectiv judecata s-a făcut în prezenţa părţilor iar instanţa a intrat, în mod evident, în cercetarea fondului.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA Braşov împotriva deciziei nr. 321 din 26 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2198/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2203/2009. Comercial → |
|---|
