ICCJ. Decizia nr. 2206/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2206/2009
Dosar nr. 438/115/2008
Şedinţa publică din 30 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 705 din 10 iunie 2008, Tribunalul Caraş – Severin a respins cererea formulată de reclamanta SC L.N. SRL Reşiţa împotriva pârâtei SC S. SRL Reşiţa pentru constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere nr. 1 din 1 decembrie 2005 şi a actului subsecvent din 4 decembrie 2007 şi pentru evacuarea necondiţionată a pârâtei.
Instanţa de fond a reţinut că între părţile litigante a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1 din data de 1 decembrie 2005, conform căruia reclamanta SC L.N. SRL Reşiţa, judeţul Caraş – Severin, în calitate de proprietar, respectiv locator a închiriat pârâtei SC S. SRL Reşiţa, judeţul Caraş – Severin în calitate de chiriaş – locatar, spaţiul comercial, situat administrativ în municipiul Reşiţa, cu destinaţie de Snack-Bar-Restaurant, pe o durată de 9 ani, începând cu data de 1 decembrie 2005 şi până la data de 1 decembrie 2014, cu posibilitatea prelungirii prin acordul expres al părţilor.
În contractul de închiriere mai sus menţionat s-a stipulat clauza privind „CHIRIA" (care nu poartă număr de articol în acest contract de închiriere prezentat instanţei de judecată) potrivit căreia „Chiriaşul va plăti locatorului în fel următor: La sfârşitul anului 2006, când expiră perioada graficului de mai jos, chiria va fi plătită în echivalent .. Euro, cu plata în lei, dar nu mai puţin de 4 lei/1 Euro. Plata chiriei se face anticipat cu o lună în data de 25 – 30 a fiecărei luni".
S-a constatat că, dacă în ceea ce priveşte chiria datorată de pârâta societate comercială pentru folosinţa spaţiului comercial închiriat aferentă perioadei 1 decembrie 2005 – 1 decembrie 2006 aceasta, atât ca şi cuantum, respectiv 5.000 lei/lună, cât şi ca termene de plată, a fost clar şi bine determinată, conform graficului cuprins în contractul de închiriere încheiat între părţile litigante, în ceea ce priveşte chiria datorată de către pârâta societate comercială pentru folosinţa spaţiului comercial închiriat de către părţile litigante şi, cu deosebire de către reclamanta societate comercială, în calitate de proprietar al spaţiului comercial închiriat, nu s-a prezentat niciun act adiţional la acest contract de închiriere, încheiat cu pârâta societate comercială în calitate de chiriaş, prin care să se fi stabilit chiria datorată începând cu data de 1 decembrie 2006 şi pentru ce perioadă.
Prima instanţă a mai reţinut că în susţinerea pretenţiilor sale, de către reclamanta societate comercială, a depus la dosarul cauzei facturi fiscale doar aferente perioadei lunilor ianuarie – martie 2006, şi niciun alt înscris (factură fiscală), privitor la plata datorată de către pârâta societate comercială, cu titlu de chirie aferentă spaţiului comercial în litigiu, după data de 1 decembrie 2006, precum şi că s-ar mai fi emis facturi fiscale pentru chiria datorată începând cu luna aprilie 2006 şi, în prezent în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82 cu modificările şi completările ulterioare.
De către pârâta societate comercială, s-a făcut dovada că în contul datoriei pe care o avea faţă de reclamanta societate comercială, cu titlu de chirie aferentă spaţiului comercial închiriat, a achitat suma de 29.500 lei, conform ordinelor de plată nr. 14 din 5 mai 2008, emis pentru suma de 26.000 lei şi nr. 12 din data de 30 mai 2008, emis pentru suma de 3.500 lei.
Instanţa de judecată a apreciat că pentru a se face uz de clauza stipulată la art. 13 alin. (3) din contractul de închiriere potrivit cărora „locatarul poate considera contractul ca fiind desfiinţat de drept fără somaţie, fără punere în întârziere, fără judecată şi fără orice formă prealabilă, locatorul putând proceda imediat la evacuarea locatarului prin orice mijloace", reclamanta societate comercială în calitatea sa de locator, avea obligaţia, în înţelesul prevederilor art. 1169 C. civ., să dovedească prin acte, întocmite în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi, îndeosebi, potrivit Legii contabilităţii, precum că pârâta societate comercială, în calitatea sa de locator, privitoare la plata chiriei datorate aferente spaţiului comercial închiriat, dovadă pe care reclamanta societate comercială nu a făcut-o în conformitate cu prevederile legale, în materie.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 260 din 15 decembrie 2008, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa Tribunalului Caraş – Severin şi, pe fond, a admis acţiunea reclamantei constatând reziliat de drept contractul încheiat de părţi nr. 1 din 1 decembrie 2005 şi actul subsecvent din 4 decembrie 2007. De asemenea, a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial în litigiu şi a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că deşi s-au invocat, atât în cadrul judecăţii pe fond, cât şi în cadrul judecăţii în apel, diverse aspecte de fapt şi de drept de către pârâta intimată, care să ducă la respingerea acţiunii şi care au tins să justifice neplata chiriei la termenele stipulate în contract, la data soluţionării cererii în apel, pârâta nu a produs probe din care să rezulte că ar fi achitat la zi chiria, în continuare, deşi foloseşte spaţiul comercial şi în prezent.
Raportat la dispoziţiile art. 13 şi următoarele din contractul părţilor, clauza de denunţare unilaterală a contractului de către locator are caracterul unei clauze compromisorii de gradul IV, astfel că instanţa este chemată doar să constate intervenţia acesteia şi nu să analizeze pe fond legalitatea clauzei având ca obiect reziliere contract.
Cum ambele părţi au semnat în cunoştinţă de cauză contractul invocat, în speţă, raportat la dispoziţiile art. 969 C. civ., în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa va admite apelul declarat de SC L.N. SRL împotriva sentinţei civile nr. 705/2008 pronunţată de Tribunalul Caraş – Severin în dosarul nr. 438/115/2008, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, va schimba în tot sentinţa apelată şi pe fond: va admite acţiunea reclamantei SC L.N. SRL împotriva pârâtei SC S. SRL; va constata reziliat de drept contractul încheiat de părţi cu nr. 1 din 1 decembrie 2005 şi a actului subsecvent din data de 4 decembrie 2007.
De asemenea, în contractul părţilor s-a stipulat evacuarea locatarului în mod necondiţionat, în cazul neexecutării la timp şi în tot a obligaţiei de plată a chiriei, astfel că faţă de temeiurile de drept menţionate şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ., va dispune evacuarea pârâtei din spaţiul comercial situat în Reşiţa, nr. cadastral G 100/h/60/20/2II, compus din spaţiu comercial şi magazie în suprafaţă de 90,35 mp.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC S. SRL, solicitând admiterea recursului său şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei.
În motivarea recursului său, după ce face o largă expunere a situaţiei de fapt şi o analiză a sentinţei pronunţate de instanţa de fond recurenta afirmă că instanţa de apel nu a ţinut cont de susţinerile sale şi că actul intitulat „conciliere" poate fi considerat ca o rezolvare a litigiului pe cale amiabilă conform art. 720 C. proc. civ., conform înţelegerii părţilor. De asemenea, acest document poate fi privit şi ca o convenţie legal încheiată conform prevederilor Codului civil.
În încheierea recursului său recurenta susţine că „au fost încălcate prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., existând motive contradictorii (pct. 7) interpretându-se greşit actul dedus judecăţii (pct. 8) Decizia fiind dată cu încălcarea legii, art. 7201 C. proc. civ., art. 1169 C. civ., art. 969 C. civ.". Mai adaugă recurenta că a invocat şi excepţia de tardivitate a introducerii apelului.
Examinând recursul pârâtei, astfel cum a fost formulat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii apelului reclamantei, ridicată în faţa instanţei de apel, aceasta a fost corect respinsă de către instanţă, care a apreciat în mod corect că apelul a fost declarat în termen având în vedere, pe de o parte, data comunicării sentinţei, 23 iulie 2008 şi, pe de alta, data declarării apelului în raport de data expedierii prin poştă, 8 august 2008.
Deşi invocă expres motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta nu precizează în concret în ce constau aceste motive pentru a putea fi examinate.
Susţinerile recurentei privitoare la interpretarea actului intitulat „conciliere" ar putea fi încadrate în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., dar nu sunt întemeiate, aceasta neputând fi calificată, aşa cum propune recurenta, nici ca o convenţie şi nici ca o rezolvare a litigiului pe cale amiabilă, ea cuprinzând doar recunoaşterea de către pârâtă a debitelor sale restante şi propunerile făcute de aceasta pentru plata lor, fără a consemna şi obligaţii asumate de reclamantă.
Nu este fondat nici motivul încadrat în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv încălcarea prevederilor art. 7201 C. proc. civ., art. 1169 C. civ. şi art. 969 C. civ., pe de o parte, pentru că recurenta nu indică în ce constă aceste încălcări, iar, pe de alta, pentru că, după examinarea cauzei instanţa de recurs constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale menţionate.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SRL Reşiţa împotriva deciziei nr. 260/ A din 15 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia Comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2203/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2210/2009. Comercial → |
|---|
