ICCJ. Decizia nr. 2247/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2247/2009
Dosar nr. 3964/40/200.
Şedinţa publică din 2 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta B. B.G.C.P. SA prin lichidator P.C.B.R.S.I.P.U.R.L. şi R.V.A.I.S.S.P.R.L. Piatra Neamţ i-a chemat în judecată pe pârâţii R.I., D.J. şi P.V. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligaţi la plata sumei de 7.528.364.000 Rol reprezentând creanţă neîndestulată în cadrul procedurii falimentului desfăşurată împotriva debitoarei SC M. SA Botoşani. În argumentarea acţiunii, reclamanta a susţinut că în procedura falimentului s-a recuperat de la debitoare, în urma lichidării averii acesteia numai parte din debit şi că a rămas neîndestulată suma de 7.528.364.000 Rol pe care înţelege să o solicite de la garanţii chemaţi în judecată care au angajat societatea SC M. SA Botoşani prin contractele de credit nr. 840 din 30 septembrie 1996 şi 840 B din 30 octombrie 1996. În drept au fost invocate prevederile art. 136 din Legea nr. 64/1995 şi prevederile art. 1652 C. civ. pentru a se susţine că descărcarea de obligaţii a debitoarei nu atrage şi descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau a codebitorului principal.
Sentinţa Tribunalui Botoşani.
După examinarea susţinerilor şi apărărilor formulate în cauză, Tribunalul Botoşani, secţia comercială, prin sentinţa nr. 152 din 24 ianuarie 2008 , a admis acţiunea reclamantei B. B.G.C.P. SA prin lichidator P.C.B.R.S.I.P.U.R.L. şi R.V.A.I.S.S.P.R.L. Piatra Neamţ şi i-a obligat pe pârâţii P.V., R.I. şi D.J., în solidar, la plata sumei de 752.836,40 Ron, cu cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin închiderea procedurii falimentului debitoarei SC M. SA Botoşani şi a radierii societăţii dispusă în baza art. 131 alin. (2) din Legea nr. 64/1995 numai debitorul este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de faliment. A mai stabilit instanţa că descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage şi descărcarea de obligaţii a fidejusorilor, creditorii având posibilitatea, conform art. 137 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 fost 136 alin. (4) din Legea nr. 64/1995, să-i urmărească pe aceştia pentru plata creanţei pe care au garantat-o.
Tribunalul a examinat contractele nr. 840 şi 840 B/1996 care au constituit temeiul creanţei înscrisă de B., sucursala Botoşani, în tabelul definitiv de creanţe asupra averii SC M. SA şi a constatat că pârâţii P.V., R.I. şi D.J. au avut calitatea de fidejusori, că s-au obligat în solidar să garanteze plata creditelor acordate, a dobânzilor şi a celorlalte accesorii prevăzute în menţionatele contracte şi, în fine, că garanţii au renunţat la beneficiul discuţiunii şi diviziunii.
Apelul. Decizia Curţii de Apel Suceava.
Sentinţa pronunţată de Tribunalul Botoşani a fost criticată pentru netemeinicie şi nelegalitate, în esenţă, invocându-se lipsa rolului activ al instanţei cu referire la lămurirea situaţiei de fapt, neexaminarea apărărilor referitoare la legalitatea constituirii garanţiilor şi a punerii la dispoziţia beneficiarului a sumelor din contractul de credit. S-a criticat şi neobservarea prevederilor art. 9 din contractele de credit care vizează constituirea de ipoteci şi gajuri care nu pot fi puse în corelaţie cu dovezile specifice fidejusiunii.
Apelul s-a soluţionat de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, care prin Decizia nr. 130 din 6 octombrie 2008 a respins ca nefondate criticile aduse sentinţei fondului de către pârâţii P.V., R.I. şi D.J.
Curtea a observat că litigiul s-a întins pe o perioadă de 18 luni, timp suficient pentru ca partea interesată să conteste semnăturile de pe un contract încheiat de părţi. Au fost înlăturate şi criticile aduse expertizei pe considerentul că expertul a răspuns la obiecţiunile formulate împotriva raportului de expertiză, aspectele juridice care vizau contractele de credit neintrînd în competenţa de analiză a expertului. Curtea a mai stabilit că prevederile legate de intrarea în vigoare a contractului de credit nu au relevanţă asupra obligaţiei de garanţie, care ia naştere din momentul în care cel garantat nu a achitat sumele de bani convenite prin contract şi nu la momentul la care s-au îndeplinit formalităţile de acordare a creditului. Referitor la dispoziţiile art. 9 din contractele de credit, Curtea s-a limitat să observe că acestea vizează garanţiile reale imobiliare, obligaţia de garanţie a pârâţilor având caracter personal şi fiind stipulată prin dispoziţiile art. 8 al contractelor.
Recursurile. Motivele invocate de recurenţi.
Împotriva deciziei nr. 130 din 6 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava au declarat recurs R.I., D.J. şi P.V. Primii doi recurenţi au declarat un recurs comun, iar recurenta P.V. un recurs separat cu motive identice aşa încât criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel vor fi expuse şi examinate împreună.
După descrierea situaţiei de fapt prin care s-a invocat faptul că recurenţii au fost angajaţi ai societăţii M. SA şi că societatea nu a dobândit decât un singur credit în baza contractului de credit nr. 325/1994, s-a susţinut de către cei trei recurenţi că s-a intenţionat să se realizeze un nou împrumut prin contractul nr. 840 din 30 septembrie 1996 şi că, din motive obiective care au afectat Societatea M. SA, împrumutul nu s-a concretizat, contractul menţionat, în condiţiile arătate rămânând fără efecte juridice prin neplata către împrumutător a sumei menţionate în contract. În ce priveşte cel de-al doilea contract cu nr. 840 B din aceeaşi dată, recurenţii au susţinut că nu au semnat un astfel de contract şi că nu s-a realizat niciun transfer de bani aşa încât nici acest contract nu şi-a produs efectele.
În continuare au învederat instanţei că împotriva societăţii M. SA a fost deschisă procedura falimentului, că B. SA care deţinea o creanţă chirografară şi-a recuperat o parte din sumă şi că în continuare, după închiderea procedurii falimentului, se încearcă recuperarea de către sindic a sumei de 7.528.364.000 Rol.
Trecând la dezvoltarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 astfel cum au fost precizate în şedinţa de judecată recurenţii au susţinut:
- Într-o primă critică s-a invocat aplicarea greşită a art. 1682 C. civ. care reglementează un mod special de stingere a garanţiei realizată prin fidejusiune. Potrivit recurenţilor această modalitate de stingere a obligaţiilor garanţilor este independentă de soarta obligaţiei principale şi operează atunci când din culpa creditorului, fidejusorul nu mai are posibilitatea să dobândească prin plata datoriei principale privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul în contractul de împrumut bancar. Clauza de garanţie, au susţinut recurenţii, se regăseşte în art. 9 din contract iar instanţa fără o analiză a apreciat că nu prezintă nicio relevanţă invocarea excepţiei privind stingerea obligaţiei fidejusorului deoarece acţiunea intimaţilor reclamanţi nu se poate întemeia pe culpa acestora.
- Printr-o altă critică s-a susţinut că lipseşte temeiul legal al hotărârilor anterior pronunţate întrucât acestea nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii. În dezvoltarea acestei critici s-a susţinut că soluţia pronunţată în apel încalcă prevederile art. 969 şi art. 1169 C. civ., întrucât judecata s-a desfăşurat fără probe din care să rezulte cu certitudine că s-au transferat sumele din cele două contracte 840 şi 840B/1996 în contul societăţii debitoare. Au mai arătat recurenţii că instanţa de apel a preluat considerentele din sentinţa primei instanţe, fără o analiză a criticilor care au fost formulate.
- Prin ultima critică s-a argumentat caracterul de convenţie accesorie a contractului de fidejusiune la convenţia de împrumut bancar, apreciind recurenţii , faţă de prevederile art. 8 raportat la art. 1, art. 3 şi art. 26 din Decretul nr. 167/1958 că termenul pentru acţiunea formulată în cauza de faţă putea să curgă de la data scadenţei sau de la momentul constatării în incapacitate de plată a debitoarei garantată.
În consecinţă, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi în fond respingerea acţiunii iar, în subsidiar, trimiterea cauzei pentru rejudecare pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt prin administrarea probelor şi examinarea înscrisurilor noi depuse în recurs.
Intimata B. B.G.C.P. SA – bancă în faliment, prin lichidatori a combătut susţinerile recurenţilor motivate de faptul că fidejusorii nu sunt descărcaţi de obligaţiile debitorului principal astfel că dispoziţiile art. 1652 C. civ. precum şi dispoziţiile referitoare la prescripţie au fost bine aplicate. Potrivit intimatei Decizia cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu conţine dispoziţii contrare soluţiei de primă instanţă.
Cu aceste argumente intimata a solicitat recursurilor formulate de pârâţii recurenţi.
Recursul este fondat
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
1. Analizând prima ipoteză a acestui motiv de nelegalitate se constată că deciziei criticate îi lipseşte baza legală întrucât răspunsurile incomplete date criticilor formulate în apel de pârâţii recurenţi nu conţin motivarea în drept iar aspectele de netemeinicie invocate , care vizau lipsa fundamentului probator pentru situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, nu au fost cercetate. Se observă astfel că, instanţa de apel a fost sesizată cu o cale de atac devolutivă prin care cercetarea probelor şi completarea lor, la solicitarea părţilor, este posibilă şi cu toate acestea a trecut peste cererile apelanţilor care au pus în discuţie contractele de credit nr. 840 şi 840B invocate de intimată în cererea sa, deşi această analiză viza izvorul obligaţiei de garanţie. Cu toate că existau mijloacele legale pentru a asigura părţilor o apărare completă care să fundamenteze soluţia, în mod greşit s-a considerat că admiterea probelor solicitate de apelanţi ar aduce atingere obligaţiei de a asigura egalitatea de şanse a părţilor implicate în proces. În realitate, instanţa trebuia să asigure conform art. 129 C. proc. civ. echilibrul procesual în organizarea şi desfăşurarea dezbaterilor ca instanţă de apel. În cazul de faţă s-a creat un dezechilibru de natură procesuală din moment ce raporturile juridice nu au fost stabilite mai presus de orice îndoială.
În alte cuvinte, recurenţii au invocat faptul că cele două contracte de credit 840 şi 840B/1996 nu au produs efecte, şi că potrivit art. 969 C. civ., pe care însă nu l-au citat expres, numai convenţiile legal făcute dau naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina garanţilor fidejusori.
Este adevărat că speţa este complexă întrucât obligaţiile fidejusorilor s-au pus în discuţie după închiderea procedurii falimentului declanşată de creditoarea B. B.G.C.P. SA împotriva debitoarei M. SA, situaţie în care cu atât mai mult se impunea examinarea litigiului în contextul legăturii cu dosarul de faliment.
Astfel, din înscrisurile aflate în acest dosar rezultă că în dosarul de faliment s-a pus în discuţie introducerea în cauză a fidejusorilor, fără ca această propunere să fie materializată aşa încât singura cale pentru ca fidejusorii să-şi poată susţine apărările este acest litigiu. Prin urmare în condiţiile date, când părţile nu au avut apărare calificată în instanţa de apel şi au contestat proba cu expertiză solicitând o nouă expertiză care să demonstreze în concret faptul că împrumuturile garantate din cele două contracte 840 şi 840 B nu au fost transferate în contul debitoarei, instanţa trebuia să aibă în vedere aceste solicitări de natură să lămurească aspectele legate de răspunderea fidejusorilor care nu poate fi apreciată distinct de credit şi de momentul când acesta a devenit debit, cu posibilitate de antrenare a răspunderii garanţilor.
De asemenea este de observat că tabelul de creanţe întocmit în perioada falimentului confirmă că deşi garantat creditul, aşa cum afirmă creditoarea, aceasta a fost „scoasă de la creditorii garantaţi" şi trecută la creditorii chirografari. Prin urmare nu este lipsită de relevanţă astfel cum s-a afirmat în considerentele deciziei criticate apărarea referitoare la subzistenţa garanţiei din moment ce creditoarea, după închiderea procedurii falimentului, s-a îndreptat împotriva garanţilor.
Înscrisul provenind de la fostul lichidator judiciar, depus în recurs confirmă aceste aspecte nelămurite prin Decizia criticată, ca de altfel şi celelalte înscrisuri care se impun a fi reconsiderate şi completate în contextul legăturii dintre componenţa creanţei înscrisă în tabelul creditorilor şi creanţa garantată, pentru că numai astfel se poate aprecia măsura în care aceasta are eficienţă juridică.
2. Din adresa nr. 10/2009 emisă de E. Botoşani SRL rezultă că B. Botoşani s-a înscris în tabel numai cu contractul de credit nr. 325/1994 nu şi cu cele două contracte în discuţie din care izvorăşte fidejusiunea. Or, în acest context este de verificat în ce măsură această probă se coroborează cu detalierea creditului reclamat ca fiind nerambursat şi cu transferul creanţei de la creditor la debitor. O altă chestiune care a fost pusă în discuţie de către recurenţi este cea a modalităţii de stingere a garanţiei, specifică fidejusiunii, care este independentă de soarta obligaţiei principale. Cu privire la această critică, care nu a fost argumentată expres în apel, ci în context, instanţa de apel a apreciat că procedurile bancare nu au nicio relevanţă asupra obligaţiei de garanţie. Argumentând astfel instanţa de apel nu a observat un lucru esenţial şi anume că fidejusiunea este un contract prin care fidejusorul se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa. Prin urmare, garanţia nu are o existenţă în afara creditului garantat.
Revenind la ipoteza stingerii fidejusiunii prin modul specific, reglementat de codul civil, care este independent de soarta obligaţiei principale, trebuie reţinut că recurenta a invocat aceste susţineri apreciind că norma încălcată este de ordine publică. În legătură cu dispoziţiile art. 1682 C. civ., în adevăr, acestea vizează stingerea obligaţiei fidejusorului în ipoteza culpei creditorului pentru neconservarea garanţiilor care asigurau creanţa principală.
Dispoziţiile amintite nu sunt de ordine publică chiar dacă se socoteşte de doctrină sub aspectul efectelor că ar crea o decădere. Chiar şi în acest context analiza culpei creditorului nu se poate face mai înainte de a se examina dacă cele două contracte de credit nr. 840 şi 840 B au produs efecte prin transferul creditului. Nu în ultimul rând îndatorirea creditorului de a realiza „asigurările" existente la momentul încheierii contractului de cauţiune subzistă faţă de fidejusor chiar şi în situaţia în care debitorul este insolvabil. În aceeaşi ordine de idei, motivele invocate de fidejusori în legătură cu obligaţia creditorului este o chestiune de fapt care urmează să fie analizată întrucât neconservarea garanţiei nu poate fi distinctă de proba producerii unei daune fidejusorilor.
3. O altă critică, ce poate fi încadrată în ipoteza a doua a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la momentul naşterii dreptului la acţiune pentru executarea garanţiei în raport de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Înalta Curte referitor la critica invocată va reţine că aceasta este o excepţie de fond care necesită lămurirea chestiunii existenţei obligaţiei în raport de existenţa sau inexistenţa creditului, lămurirea poziţiei fidejusorului faţă de renunţarea la beneficiile de diviziune şi discuţiune şi la relevanţa acestei renunţări în condiţiile în care s-a garantat o obligaţie comercială ceea ce ar aduce obligaţia sub incidenţa art. 42 alin. (3) C. com.
Faţă de cele ce preced, se va reţine că chestiunile de drept nu au fost examinate, că în acest context situaţia de fapt nu a fost deplin lămurită şi că deciziei criticate îi lipseşte nu doar fundamentul legal ci şi faptic aşa încât având în vedere dispoziţiile art. 304 alin. (9) raportate la art. 314 C. proc. civ., recursurile se vor admite, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii R.I., D.J. şi P.V. împotriva deciziei nr. 130 din 6 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2246/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2248/2009. Comercial → |
|---|
