ICCJ. Decizia nr. 2335/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2335/2009
Dosar nr. 2402/325/2006
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 iulie 2006 reclamanţii Municipiul Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara cheamă în judecată pe pârâta SC T. SRL Timişoara, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 1129/2000 încheiat între pârâtă şi Primăria Municipiului Timişoara pentru spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă din Timişoara, în suprafaţă de 121,66 mp, evacuarea necondiţionată a pârâtei din spaţiul menţionat, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.157,82 lei reprezentând diferenţă de chirie pe perioada 1 ianuarie 2001 – 1 martie 2003 în cuantum de 2.705,74 lei, majorări de întârziere în cuantum de 5.276,20 lei şi penalizări de 175,87 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 11180 din 28 noiembrie 2006 Judecătoria Timişoara declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, faţă de natura comercială a capătului principal de cerere având ca obiect rezilierea unui contract comercial.
Acţiunea reclamanţilor este respinsă prin sentinţa civilă nr. 115/PI din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, care reţine că spaţiul închiriat pârâtei nu este legal evidenţiat în C.F., că reclamanţii nu au depus dovezi din care să rezulte existenţa sa individual şi corect determinată, că pârâta a achitat şi chiria restantă, că nici majorările şi penalizările nu sunt datorate, contractul de închiriere în litigiu fiind încheiat în baza deciziei civile nr. 360 din 7 februarie 2000 a Curţii de Apel Timişoara.
Prin Decizia civilă nr. 154/A din 15 septembrie 2008 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, respinge apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, reţinând, în acest sens, că suma ce reprezintă chirie pentru spaţiul în litigiu nu poate fi calificată drept creanţă fiscală în sensul prevederilor art. 91 din OG nr. 92/2003 întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părţi, ci din convenţia părţilor reglementată de norme de drept privat, precum şi că reclamanţii apelanţi nu au finalizat demersurile de înscriere în C.F. a imobilului în cauză, care nici nu coincide cu precizările din contractul de închiriere nici ca suprafaţă şi nici ca amplasament.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanţii declară recurs, solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului lor şi schimbarea sentinţei primei instanţe în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În fundamentarea recursului lor recurenţii critică instanţa de apel pentru greşita interpretare a actului dedus judecăţii, ignorând că, potrivit art. 4 alin. (2) din contract, părţile au convenit asupra reactualizării chiriei lunare pe durata derulării acestuia prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, cum s-a şi procedat conform H.C.L.M.T. nr. 42/2000, art. 1 şi nr. 182/2001, că penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere sunt datorate ele fiind calculate potrivit prevederilor OG nr. 92/2003, chiria în litigiu fiind o creanţă bugetară, o soluţie contrară conducând la discriminări între societăţile comerciale chiriaşe.
Recurenţii critică instanţa de apel şi pentru ignorarea faptului că, prin dezmembrarea imobilului din P. nr. 5 în două parcele, imobilul din str. V. nr. 9 în suprafaţă de 197 mp are o existenţă individual şi corect determinată, acesta făcând obiectul contractului de închiriere încheiat cu intimata pârâtă, Decizia recurată fiind astfel pronunţată cu greşita aplicare a legii şi a clauzelor contractului în cauză.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul recurenţilor prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.
Se reţine, în acest sens, că în mod judicios instanţa de apel, confirmând soluţia instanţei de fond, a calificat chiria datorată de pârâta intimată ca obligaţie contractuală decurgând din contractul de închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat şi nu ca o creanţă fiscală reglementată de OG nr. 92/2003, astfel că în mod întemeiat s-a stabilit că pârâta locatar nu datorează penalizările şi majorările calculate de reclamanţii recurenţi conform dispoziţiilor OG nr. 92/2003, neincidente în cauză, precum şi că pârâta locatar a şi achitat chiria restantă solicitată de reclamanţii recurenţi (fila 83 dosar de fond).
De asemeni, întemeiat a stabilit instanţa de apel criticată că reclamanţii nu au finalizat formalităţile de intabulare în C.F. a imobilului închiriat, fiind diferenţe între imobilul precizat în contractul de închiriere, în litigiu, în suprafaţă de 121,66 mp şi imobilul rezultat în urma dezmembrării în baza lucrării cadastrale în suprafaţă de 197 mp, aspect care probează că judicios a procedat instanţa de control judiciar când a confirmat soluţia primei instanţe care reţinuse că spaţiul închiriat nu este evidenţiat legal în C.F., existenţa acestuia nefiind individual şi corect determinată.
Cum pârâta locatar a achitat chiria restantă solicitată de reclamanţi şi cum aceasta nu datorează sumele solicitate de reclamanţi şi calculate cu titlu de penalizări şi majorări de întârziere potrivit unor norme aplicabile creanţelor fiscale şi nu conform clauzelor contractuale, în mod judicios a confirmat instanţa de apel hotărârea instanţei de fond care a reţinut că nu există temeiuri pentru rezilierea contractului în litigiu şi evacuarea intimatei din spaţiul cu privire la care, de altfel, sunt în curs demersuri pentru cumpărarea acestuia de către pârâtă.
Astfel fiind, Decizia recurată fiind legală şi temeinică, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenţi împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 154 din 15 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2290/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2338/2009. Comercial → |
|---|
