ICCJ. Decizia nr. 2340/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2340/2009
Dosar nr. 688/1/2009
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 489 din 27 iunie 2008 pronunţată în dosar nr. 472/30/2007 al Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta împotriva pârâtei SC L.E.I. SRL Timişoara cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 88.832 lei cu titlu de penalităţi şi a sumei de 15.261,17 lei calculată până la data depunerii completării de acţiune precum şi pentru viitor până la achitarea efectivă a debitului, fiind respinse restul pretenţiilor, cu 4.027 lei cheltuieli de judecată. Totodată, s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtă împotriva reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 519.631,88 lei plus TVA reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, au fost anulate obiecţiunile din procesul verbal de recepţie finală, cu 23.853 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin contractul de antrepriză nr. 2162 încheiat între părţi, la data de 22 februarie 2005, pârâta s-a obligat să execute lucrările descrise la art. 1 al convenţiei în schimbul plăţii de către reclamantă a preţului de 63.451.200.000 lei plus TVA, care ulterior a fost modificat, de comun acord prin actul adiţional nr. 3 din 31 octombrie 2005 stabilindu-se un preţ final de 6.704.202,67 lei.
În privinţa duratei de execuţie, părţile au convenit prin art. 12 din contract că lucrările vor începe la data de 28 februarie 2005 urmând a fi încheiate şi predate la data de 14 iulie 2005, cu obligaţia respectării etapelor intermediare de executare stabilite conform anexei nr. 5 la contract. Această durată a fost însă modificată prin acte adiţionale ulterioare, dat fiind faptul că executarea lucrărilor conform graficului iniţial stabilit a fost întârziată din culpa ambelor părţi, astfel că termenul final de predare a fost stabilit la data de 26 octombrie 2005 când s-a şi încheiat procesul-verbal de predare a lucrării.
În aceste condiţii, arată tribunalul, este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente perioadei 31 august 2005 – 14 septembrie 2005 şi care au fost calculate potrivit art. 49 din contract, precum şi a dobânzilor.
Referitor, însă, la plata altor despăgubiri cerute de reclamantă în temeiul art. 49 alin. (2) din convenţia părţilor, prima instanţă a apreciat că pe de o parte aceste pretenţii nu au fost dovedite, iar pe de altă parte, acestea nu pot fi cumulate cu penalităţile de întârziere, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost apreciată de tribunal ca fiind întemeiată, în considerarea faptului că reclamanta a acceptat lucrările suplimentare efectuate de pârâtă, astfel încât deşi acestea nu au fost incluse în preţul final al contractului justifică solicitarea pârâtei de obligare a reclamantei la plata contravalorii lor având în vedere şi faptul că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unor deficienţe în calitatea lucrărilor executate, situaţie în care obiecţiunile formulate contrazic consemnările din procesul-verbal de recepţie din 26 octombrie 2005, în sensul că obiectivul corespunde tehnic şi calitativ.
Prin urmare, concluzionează tribunalul cererea reconvenţională este întemeiată şi sub aspectul capătului de cerere privind anularea obiecţiunilor din procesul-verbal de recepţie finală.
Apelurile formulate de reclamantă şi pârâtă au fost admise prin Decizia civilă nr. 208 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, iar hotărârea tribunalului a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta precum şi a cererii reconvenţionale a pârâtei SC L.E.I. SRL Timişoara cu motivarea că ambele părţi sunt în culpă pentru nerespectarea în totalitate a contractului încheiat, astfel că şi pretenţiile reciproce sunt nefondate reclamantei însăşi fiindu-i imputabilă prelungirea duratei de executare a lucrărilor situaţie în care nu poate pretinde plata unor penalităţi de întârziere.
Totodată, nici pârâtei nu i se cuvine plata contravalorii unor lucrări suplimentare în condiţiile în care prin art. 7 din contract s-a stabilit un preţ definitiv, indiferent de eventualele modificări ce ar interveni în derularea contractului, iar pe de altă parte nu s-a dovedit existenţa unor lucrări suplimentare, în înţelesul art. 10 şi 11 din contract, în lipsa notificării reclamantei în calitate de beneficiar despre necesitatea efectuării unor astfel de lucrări.
În consecinţă, arată instanţa de apel, lucrările invocate de pârâtă au fost necesare pentru realizarea construcţiilor prevăzute la art. 1 din contract şi nu reprezintă lucrări suplimentare a căror contravaloare să fie suportată de reclamantă cu atât mai mult cu cât prima instanţă nu a precizat şi motivat care dintre lucrările menţionate au fost solicitate sau acceptate de reclamantă.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.
Reclamanta SC E.A.R. SRL Deta critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret recurenta reclamantă invocă faptul că instanţa de apel ignorând clauza cuprinsă în art. 49 din contract a înlăturat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere deşi acestea au fost solicitate pentru perioada 31 august 2005 – 14 septembrie 2005, deoarece nu a fost respectat termenul stabilit de comun acord pentru finalizarea lucrărilor, care, de altfel nu a fost respectat de pârâtă, şi nu pentru perioadele anterioare semnării actelor adiţionale.
De asemenea, contrar celor reţinute de ambele instanţe, posibilitatea solicitării altor daune, în afara penalităţilor de întârziere, este conferită de art. 42, 47, 49 din convenţia părţilor şi respectiv art. 1069 alin. (2) C. civ., care permite acordarea acestora cumulativ deoarece sunt două sancţiuni contractuale diferite destinate a acoperi prejudicii distincte.
Pârâta SC L.E.I. SRL Timişoara, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia în privinţa modului de soluţionare a cererii reconvenţionale.
În dezvoltarea motivelor recurenta arată că instanţa de apel a reţinut eronat că preţul contractului a fost definitiv şi irevocabil conform art. 7 din contract, pentru că acesta reprezenta doar contravaloarea lucrărilor înscrise în caietul de sarcini şi în proiect, fără a include şi lucrările suplimentare efectuate în condiţiile art. 10 şi 11 din convenţia părţilor şi care au fost solicitate de reclamantă.
De asemenea, arată recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de apel, lucrările suplimentare nu reprezintă lucrări necesare realizării construcţiilor prevăzute la art. 1 din contract ci au fost executate conform dispoziţiilor de şantier emise în baza comenzilor făcute de reclamantă.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate raportat la textele legale anterior invocate, Curtea constată că sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
În privinţa recursului reclamantei SC E.A.R. SRL Deta, Curtea constată că deşi instanţa de apel a reţinut, în termeni generali, că ambele părţi contractante nu au respectat în totalitate dispoziţiile contractului, prin încheierea unor acte adiţionale succesive, termenul de predare a lucrărilor a fost prelungit astfel încât pretenţiile emise în prezentul litigiu sunt neîntemeiate.
Procedând în acest mod, nu a fost analizată în concret critica formulată în apel de reclamantă, în sensul că penalităţile de întârziere, solicitate conform art. 49 alin. (1) din contract vizau perioada ulterioară momentului stabilit de comun acord pentru recepţia finală şi nu pentru perioadele în care termenul pentru predarea construcţiilor a fost modificat convenţional.
Sub acest aspect, rezultă că deşi instanţa reţine şi culpa pârâtei în executarea obligaţiilor contractuale, soluţia nu este în acord cu prevederile art. 49 alin. (1) din convenţia în litigiu care sancţionează întârzierea în îndeplinirea acestor obligaţii prin plata penalităţilor de întârziere.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea constată că este întemeiată şi critica referitoare la interpretarea greşită a art. 47 şi art. 49 alin. (2) din contractul părţilor care reglementează răspunderea contractuală pentru nerespectarea contractului, ipoteză în care reclamanta, în calitate de beneficiar poate solicita şi alte despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat.
Faţă de această clauză, rezultă în mod evident că, în speţă, părţile au convenit că, pe lângă penalităţile de întârziere este posibilă şi solicitarea altor daune destinate a acoperi prejudiciul produs prin executarea necorespunzătoare a contractului, desigur în măsura în care o atare cerere este şi întemeiată.
Referitor la criticile formulate de pârâtă se va reţine că şi acestea sunt întemeiate, în condiţiile în care în privinţa lucrărilor suplimentare instanţa de apel a arătat pe de o parte că acestea nu au fost clar precizate, iar pe de altă parte că au fost efectuate pentru realizarea construcţiilor prevăzute la art. 1 din contract şi au fost deja achitate de reclamantă fiind incluse în preţul final.
O atare motivare este nu doar contradictorie, pentru că dacă lucrările suplimentare nu pot fi identificate, în mod evident concluzia nu este aceea că ele au fost deja achitate, ci că sub acest aspect nu existau suficiente date pentru a pronunţa o soluţie bazată pe o cercetare efectivă a pretenţiilor reciproce ale părţilor.
Sub acest aspect, este corectă susţinerea recurentei în sensul că părţile au prevăzut prin convenţia încheiată un preţ ferm, conform art. 5 şi 6 pentru lucrările necesare, însă şi posibilitatea efectuării unor lucrări suplimentare în afara celor prevăzute iniţial, sub rezerva ca acestea să fie comandate sau acceptate de beneficiar.
Aşadar, nefiind exclusă posibilitatea executării unor lucrări suplimentare, a căror contravaloare desigur că nu a fost inclusă în preţul prevăzut la art. 5, instanţele aveau de stabilit dacă acestea au fost sau nu executate şi dacă s-au respectat şi condiţiile prevăzute expres în acest sens prin art. 10 şi 11 din contract, în sensul existenţei acordului scris al reclamantei şi respectiv a notificării efectuate de pârâtă cu privire la necesitatea efectuării unor astfel de lucrări.
Şi în această privinţă instanţa de apel concluzionează că nu s-a stabilit dacă contravaloarea lucrărilor solicitată de pârâtă reprezintă sau nu lucrări suplimentare, aspect pe care, de altfel, tribunalul deşi a admis cererea reconvenţională, nu l-a motivat, situaţie în care consideră că solicitarea pârâtei este neîntemeiată.
În această privinţă se impune precizarea că deşi instanţa de apel reproşează tribunalului lipsa unei motivări corespunzătoare, la rândul său, deşi pronunţă o soluţie diferită nu elucidează raporturile juridice dintre părţi astfel încât fiind îndeplinite şi condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare.
În acest context, se va examina cauza prin raportare la art. 47 – art. 49 din contract, în privinţa acţiunii principale şi respectiv art. 10 şi 11 din convenţie referitor la cererea reconvenţională, în sensul anterior arătat, urmând a se administra şi alte probe pentru o cercetare reală şi profundă a fondului litigiului, precum şi o analiză concretă a criticilor având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC E.A.R. SRL Deta şi pârâta SC L.E.I. SRL Timişoara împotriva deciziei nr. 208 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2332/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2348/2009. Comercial → |
|---|
