ICCJ. Decizia nr. 2372/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2372/2009
Dosar nr. 356/1285/2008
Şedinţa publică din 13 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC M.G. SRL Cluj Napoca a chemat-o în judecată pe pârâta SC M.G.T.G. SRL Cluj Napoca pentru ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. 006 din 27 septembrie 2006 încheiat între reclamantă în calitate de vânzător şi pârâtă în calitate cumpărător, obiectul promisiunii de vânzare fiind imobilul atelier mecanic (reparaţii) situat pe Platforma C.U.G. Cluj Napoca, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat.
A arătat că promisiunea de vânzare-cumpărare a fost semnată din partea reclamantei de către numitul O.E.G. în calitate de administrator al societăţii, fără a avea însă consimţământul şi aprobarea asociatului unic, depăşind cu rea credinţă limitele mandatului dat de către acesta în sensul că vânzarea s-a făcut cu încălcarea prevederilor exprese din contractul de cesiune şi actul adiţional autentificat sub nr. 963 din 17 martie 2006 al B.N.P. Asociaţi S.C., contracte pentru care s-au îndeplinit formalităţile de publicitate la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj şi care prevăd că societatea este administrată de către asociatul O.E.G., cu puteri limitate pe durată nedeterminată, acesta neputând contracta credite şi garanta cu bunurile societăţii, neputând înstrăina sau achiziţiona bunuri imobile decât în baza unui proces-verbal al adunării generale a asociaţilor sau a unei hotărâri a asociatului unic prezentată sub semnătură privată.
A mai arătat că administratorul a procedat la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare depăşind cu rea credinţă conţinutul mandatului său, în fapt, obligându-se la vânzarea bunului altuia şi a fost invocată reaua credinţă a părţilor contractante actul juridic fiind fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, vânzătorul ştiind că vinde bunul altuia iar cumpărătorul încălcând obligaţia de a verifica contractarea cu un verus dominus fiind încălcate astfel şi dispoziţiile art. 1080 C. civ. A mai arătat reclamanta că împotriva numitului O.E.G. a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Tribunalul Comercial Cluj a respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă sumei de 1.785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 974/2008 din 30 aprilie 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că activul atelier mecanic de reparaţii Platforma C.U.G., nr. cadastral 8234/3 a fost dobândit de reclamantă ca urmare a licitaţiei organizată de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei deschise faţă de SC C.U.G. SA, că imobilul a făcut obiectul unui antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între SC M.G. SRL Cluj Napoca şi SC M.G.T.G. SRL Cluj Napoca şi că în conformitate cu art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 limitările puterilor conferite administratorului nu sunt opozabile pârâtei, reaua credinţă a promitentului cumpărător fiind exclusă faţă de împrejurarea că acesta nu a cunoscut întinderea mandatului administratorului întrucât reclamanta nu a înţeles să facă dovada împrejurării că a adus la cunoştinţa părţilor limitarea puterilor conferite administratorului, limitări care nu sunt evidenţiate nici în registrul comerţului.
În ceea ce priveşte vânzarea bunului altuia instanţa a constatat că la momentul semnării promisiunii de vânzare reclamanta era proprietara imobilului, aspect de care aceasta se şi prevalează în motivarea acţiunii, în speţă fiind vorba nu de vânzarea bunului altuia, ci, cel mult a unei vânzări cu depăşirea limitelor mandatului iar cumpărătorului nu-i poate fi imputată lipsa unei minime diligenţe în verificarea calităţii de verus dominus, obligaţia fiind de mijloace, în vreme ce obligaţia vânzătorului de a aduce la cunoştinţa terţilor limitările aduse puterilor administratorului este una de rezultat.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 231/2008 din 9 decembrie 2008.
Instanţa de apel a constatat că din încheierile nr. 5140 din 21 aprilie 2006 şi 6065 din 15 mai 2006 ale judecătorului delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj rezultă că printre menţiunile cu privire la care se dispune înregistrarea în registrul comerţului nu se numără şi cele referitoare la limitarea puterilor conferite administratorului şi cum potrivit art. 6 din Legea nr. 26/1990 înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat, sau după caz, a unei hotărâri judecătoreşti definitive, numai menţiunile cuprinse în încheierea judecătorului delegat sunt susceptibile de a deveni opozabile părţilor, aşa încât limitările puterilor aduse administratorului societăţii reclamantei prin actele adiţionale la actul constitutiv al societăţii nr. 963 din 17 martie 2006 şi 1418 din 9 mai 2006 nu sunt opozabile terţilor şi nici intimatei deoarece ele nu au fost publicate conform prevederilor legale, ceea ce duce la ineficienţa lor potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
A mai reţinut instanţa de apel că promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare nu este prin definiţie un act translativ de proprietate neavând ca obiect obligaţia de a da, ci pe cea de a face, nefiind condiţionată de exprimarea consimţământului părţilor în formă autentică, această condiţie fiind prevăzută de art. 2 din titlu X al Legii nr. 274/2005 şi că nefiind dovedită reaua credinţă a promitentului cumpărător, subzistă buna credinţă, art. 1899 C. civ., fiind aplicabil în acest caz.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs solicitând în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea Curţii de Apel Cluj şi, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea acţiunii introductive.
În drept a invocat dispoziţiile art. 299, 304, 312 C. proc. civ., şi art. 948 şi 953 C. civ.
Primul motiv de recurs prin care recurenta a solicitat casarea deciziei atacate se referă la nulitatea contractului determinată de preţul derizoriu convenit de părţi, respingerea motivului nulităţii invocate fiind făcută de instanţă fără administrarea expertizei judiciare de specialitate.
Referitor la cererea de modificare în totalitate a deciziei atacate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii raportată la situaţia de fapt, nefiind îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă pentru valabilitatea promisiunii de vânzare-cumpărare, aceasta fiind încheiată cu nesocotirea limitelor atribuţiilor administratorului stabilite prin actele constitutive ale societăţii, că promisiunea de vânzare-cumpărare este nulă absolut pentru cauză ilicită respectiv, vânzarea bunului altuia şi prin lipsa preţului real şi serios din convenţie, susţinând că cerinţa formei autentice de vânzare-cumpărare este impusă ad validitatem deoarece prin promisiune vânzătorul îşi dă consimţământul la transferul dreptului de proprietate, condiţiile acestuia nefiind în totalitate convenite de părţi prin antecontract astfel că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că pentru promisiunea de vânzare-cumpărare nu este cerută forma autentică a actului şi că nu se poate pronunţa o hotărâre de către instanţa de judecată care să ţină loc de act autentic în condiţiile în care antecontractul nu este încheiat în formă autentică.
Recursul este nefondat.
Este de reţinut că toate motivele invocate de recurentă în susţinerea recursului se sprijină pe situaţia de fapt având în vedere critici de netemeinicie şi nu critici de nelegalitate aşa cum dispune art. 304 C. proc. civ., în sensul că: „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere .., numai pentru motivele de nelegalitate".
Fiind invocate însă dispoziţiile art. 302 pct. 1 – 5 şi 9 C. proc. civ., urmează a se analiza hotărârea atacată raportată la dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Primul motiv de recurs referitor la casarea deciziei atacate, care nu a fost motivat în drept de către recurentă, urmează a se respinge întrucât cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pct. 1 – 5 [(când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe; când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.)] nu pot fi aplicate în cauză, motivul neadministrării probei expertizei judiciare de specialitate neîncadrându-se în niciuna din situaţiile prevăzute de textul de lege menţionat.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentei în subsidiar referitoare la modificarea în totalitate a deciziei atacate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind încălcată nicio dispoziţie legală, aşa încât motivele de recurs astfel invocate nu se încadrează în condiţiile cerute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect instanţa de apel a analizat actele adiţionale ale actului constitutiv al societăţii nr. 963 din 17 martie 2006 şi 1418 din 9 mai 2006 precum şi încheierile nr. 5140 din 21 aprilie 2006 şi 6065 din 15 mai 2006 ale judecătorului delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj, în spiritul dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, stabilind corect că limitările puterilor aduse administratorului societăţii reclamantei prin actele adiţionale la actul constitutiv al societăţii nr. 963 din 17 martie 2006 şi 1418 din 9 mai 2006 nu sunt opozabile terţilor şi nici intimatei deoarece ele nu au fost publicate conform prevederilor legale, că promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare nu este prin definiţie un act translativ de proprietate astfel încât nu este necesară încheierea acesteia în forma autentică prevăzută de art. 2 titlul X din Legea nr. 274/2005 şi că reaua credinţă nu a fost dovedită la încheierea antecontractului.
Faţă de considerentele de mai sus, Curtea constată că motivele de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 1 – 5 şi 9 C. proc. civ. şi conform art. 312 C. proc. civ., respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.G. SRL Cluj Napoca împotriva deciziei civile nr. 231/2008 din 9 decembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2370/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2374/2009. Comercial → |
|---|
