ICCJ. Decizia nr. 2386/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2386/2009
Dosar nr. 2545/1/2009
Şedinţa publică din 13 octombrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu intimata SC U. SA, a solicitat pe calea contestaţiei în anulare, retractarea deciziei comerciale 245 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Contestatoarea susţine că cererea este admisibilă întrucât priveşte o hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs, este formulată în termenul prevăzut de art. 319 şi este susceptibilă de executare silită.
În motivarea contestaţiei se susţine existenţa unei erori materiale şi anume caracterizarea acordului amiabil drept izvor de drepturi şi obligaţii în lipsa unei hotărâri de expedient pronunţată de tribunalul Districtual New York.
Greşit instanţa de recurs a analizat acordul amiabil ca pe o tranzacţie întrucât acesta nu a produs efectele tranzacţiei, tribunalul pronunţându-se printr-o hotărâre care a obligat Statul Român la plata unor despăgubiri contractuale, iar demersurile de stingere a litigiului nu au constituit un mod de asumare voluntară a obligaţiei de plată.
Contestaţia în anulare este nefondată şi va fi respinsă.
Prin Decizia atacată a fost admis recursul pârâtei SC U. SA împotriva deciziei 191 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelul reclamantului Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei comerciale 5016 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul pârâtei şi pe fond schimbând în tot sentinţa a respins acţiunea.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţa arbitrală prin sentinţa din 26 martie 1984, a obligat pe H.C.N., ca vânzător în contractul de construcţie de nave din 26 ianuarie 1980, încheiat cu societatea germană în comandită, la plata sumei de 6.000.000 mărci germane cu dobânzi de 8 % pe an începând cu 1 ianuarie 1981 până la data plăţii şi la 72.000 dolari S.U.A. cheltuieli de arbitrare.
Calitatea H.C.N. de vânzător în nume propriu şi pe cont propriu a fost recunoscută atât de Curtea de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Paris prin sentinţa pronunţată la 26 martie 1984 cât şi de Curtea de Apel din Paris cu prilejul pronunţării deciziei din 4 martie 1986 prin care se respinge cererea de anulare a sentinţei arbitrale.
Niciuna din instanţele străine nu a reţinut raporturile de prepuşenie între Statul Român şi H.C.N., astfel că intervenţia statului în raporturile cu firma germană prin „Contractul amiabil" încheiat la 30 aprilie 1997 modificat prin adendumul din 20 august 1997 şi lipsa apărărilor pe excepţia peremptorie a prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune (împlinit în 1987) în faţa Tribunalului Districtual New York, a atras responsabilitatea acestuia pentru suma de 16.151 520 mărci germane, prin hotărârea din 1 decembrie 2000 a instanţei americane.
Contestaţia în anulare în cazul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza 1, „hotărârea dată a fost rezultatul unei greşeli materiale" trebuie interpretată restrictiv cu privire numai la erorile materiale de ordin procedural şi nu la aprecierea situaţiei de fapt sau la calificarea juridică a acesteia.
Greşeala materială constă în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură faţă de care nu s-a făcut nicio judecată.
Instanţa de recurs a analizat „contractul amiabil" şi a concluzionat că în baza lui Statul Român şi-a asumat o obligaţie civilă imperfectă, de plată a unor datorii de mult prescrise, iar acţiunea în regus nu poate fi antrenată decât împotriva persoanelor culpabile de implicarea statului, care nu au înţeles să formuleze apărări.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 318, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare declarată împotriva deciziei comerciale 245 din 29 ianuarie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 245 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2384/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2394/2009. Comercial → |
|---|
