ICCJ. Decizia nr. 241/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 241/2009
Dosar nr. 3656/1/2008
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 mai 2005 reclamanta SC D.I. SRL cheamă în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. R.F. solicitând instanţei obligarea pârâtei la executarea în natură a obligaţiei, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului denumit cinematograful F., situat în Bucureşti, sector 3, cu cheltuieli de judecată.
La data de 26 iulie 2005 Ministerul Culturii şi cultelor formulează cerere de intervenţie în interesul pârâtei solicitând admiterea acesteia în principiu şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Prin sentinţa comercială nr. 363 din 1 februarie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Culturii şi Cultelor, respinge excepţia lipsei de obiect invocată de intervenient şi respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că potrivit art. 27 din OUG nr. 88/1997 pârâta are numai facultatea, şi nu obligaţia, de a vinde activul disponibil, iar reclamanta care deţine activul ca locatar nu a făcut dovada acordului pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cinematografului în cauză.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 63 din 1 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care reţine că în mod justificat instanţa de fond a stabilit că intimata pârâtă nu şi-a exprimat acordul cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului cu reclamanta apelantă, adresele emise de pârâtă şi invocate de reclamantă neconstituind o ofertă valabilă juridic, iar sistarea derulării procedurii privind vânzarea prin negociere directă a activelor pârâtei nereprezentând revocarea ofertei.
Prin Decizia nr. 3345 din 25 octombrie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel pe care o modifică în sensul că admite apelul aceleiaşi părţi împotriva sentinţei instanţei de fond pe care o schimbă în tot în sensul că obligă pe pârâtă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului în litigiu, respingând şi cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Culturii şi Cultelor, cu 18.097,15 lei cheltuieli de judecată în sarcina intimatei pârâte către recurenta reclamantă.
Reţine, în esenţă, instanţa, spre a decide astfel, că recurentei îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 346/2004, ea încadrându-se în categoria IMM-urilor, că, invocând dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, reclamanta a indicat, implicit, ca modalitate de vânzare a activului negocierea directă, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 67 din OG nr. 39/2005 care nu pot retroactiva, că activul în litigiu face parte din categoria celor reglementate în art. 13 din Legea nr. 346/1994, iar reclamanta avea vocaţie de a solicita vânzarea-cumpărarea acestuia conform art. 12 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege, vocaţie reglementată şi în art. 3 şi art. 17 din OMCC nr. 2461 din 28 octombrie 2004, pârâta incluzând în ianuarie 2005 menţionatul activ pe lista activelor disponibile ce urmau a fi supuse procedurilor reglementate de Ordinul evocat, prin care chiar pârâta recunoaşte, în întâmpinarea depusă la fond, că a fost mandatată să vândă activele din domeniul privat al statului pe care le administra, mandat suspendat ulterior temporar, precum şi că includerea activului în lista activelor disponibile în 2005, după ce, anterior, îl şi evaluase prin expert evaluator, autorizat în acest scop, probează fără dubii că pârâta acceptase cererile reclamantei, dar nu a finalizat procedura datorită modificării şi, mai apoi, sistării acesteia.
Împotriva deciziei instanţei de recurs pârâta formulează contestaţie în anulare solicitând, cu invocarea dispoziţiilor art. 318 şi art. 319 C. proc. civ., admiterea acesteia cu consecinţa anulării deciziei atacate şi, pe fond, a respingerii recursului reclamantei, susţinând că instanţa şi-a depăşit puterile judecătoreşti prin clasificarea cinematografului în litigiu ca activ disponibil vânzării, atribut ce aparţine în exclusivitate contestatoarei conform dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, că instanţa a ignorat dispoziţiile art. 65 din OG nr. 39 din 14 iulie 2005 pronunţând o hotărâre inaplicabilă deoarece contestatoarea nu are drept de dispoziţie asupra bunului pe care-l are doar în administrare, nejustificându-se, în acest sens, soluţia eliminării Ministerului Culturii şi Cultelor care a intervenit în cauză, că instanţa nu a ţinut seama că OMCC nr. 2461/2004 - în temeiul căruia s-a desfăşurat corespondenţa dintre părţi - a fost anulat ca nelegal prin sentinţa civilă nr. 1665 din 6 iulie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal. Mai susţine contestatoarea prin precizările depuse la 29 ianuarie 2009, pe care le întemeiază în drept şi pe dispoziţiile art. 304 alin. (4) C. proc. civ., că instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze faptul că activul în litigiu nu avea şi nu are calitatea de activ disponibil ca să poată face obiectul vreunei înstrăinări, respingând recursul fără să observe că, din greşeală, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti considerând – fără temei – activul în cauză ca fiind activ disponibil, arătând şi că prin art. 8 din Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008 pentru aprobarea OUG nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea OG nr. 39/2005, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea OG nr. 39/2005 privind cinematografia, ordonanţa ce are înscris în Anexa 1, la poziţia nr. 78, activul în cauză, sălile şi grădinile de spectacol cinematografic prevăzute în Anexa nr. 1 menţionată, împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente trec în domeniul public.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că nu este fondată contestaţia în anulare formulată de contestatoare.
Pe lângă impreciziunile cuprinse în contestaţie, contestatoarea ignorând că nu ea este cea care a promovat recursul, ci intimata, deşi se întemeiază pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., formulează critici de fond asupra modului în care s-a soluţionat recursul.
Se constată astfel că în precizările la contestaţie contestatoarea invocă drept temei al acesteia şi dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. care se referă la unul dintre posibilele motive de recurs, aspect ce nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de prevederile art. 318 C. proc. civ. în limita cărora se poate promova această cale extraordinară de atac, astfel că menţionatul motiv urmează a nu fi examinat.
Cum contestatoarea îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., iar în recurs aceasta a avut poziţia procesuală de intimată pârâtă, ea nu poate invoca teza a-II-a din articolul evocat potrivit căreia hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie când „instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Cantonând, în consecinţă, motivele contestaţiei în anulare ce examinăm la dispoziţiile art. 318 teza I, potrivit cărora „hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" - singurele de care contestatoarea se poate prevala - se constată că se reproşează instanţei de recurs stabilirea eronată a situaţiei de fapt vizând regimul activului reprezentat de cinematograful F., precum şi interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 13 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 346/2004 şi ale art. 65 şi art. 67 din OG nr. 39/2005, aspecte confirmate de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 303/30 decembrie 2008, adoptată după data pronunţării deciziei contestate.
Examinând contestaţia în anulare prin prisma criticilor pe care contestatoarea le formulează cu privire la Decizia instanţei de recurs se reţine că acestea nu se încadrează în categoria greşelilor materiale ci vizează greşeli de judecată, echivalând în fapt cu formularea unui recurs la Decizia contestată şi nu o contestaţie în anulare specială, întemeiată pe primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ.
Or, greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente şi săvârşite ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale esenţiale din dosarul cauzei la momentul pronunţării deciziei atacate, contestaţia în anulare neputând fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată.
Astfel fiind, cum instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, cu corecta aplicare a dispoziţiilor de lege evocate de contestatoare, soluţia dată prin Decizia contestată nefiind rezultatul unei greşeli materiale, contestaţia în anulare formulată împotriva acesteia urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea RA D.E.F.R.F. Bucureşti împotriva deciziei nr. 3345 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 235/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 275/2009. Comercial → |
|---|
