ICCJ. Decizia nr. 276/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 276/2009
Dosar nr. 8400/3/2006
Şedinţa publică din 4 februarie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9018, pronunţată la data de 3 iulie 2007, secţia comercială a VI-a a Tribunalului Bucureşti a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC R. SA, prin administrator judiciar S.L., în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA, sucursala judeţeană Mureş, a constatat nulitatea absolută, parţială, a contractului de cauţiune nr. 47, încheiat la data de 18 iunie 1999, numai sub aspectul punctului 2, a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulităţii absolute a actului adiţional, autentificat sub nr. 2279, la data de 11 iunie 1999, la contractul de garanţie, autentificat sub nr. 2217, din data de 9 iunie 1999.
Spre a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între pârâtă şi SC N. SA s-a încheiat, la data de 9 iunie 1999, acordul de garanţie nr. 44, în vederea eliberării unei scrisori de garanţie până la concurenţa sumei de 7.000.000.000 lei, în care s-a prevăzut acordul B.C.R. de a emite scrisori de garanţie bancară în acest cuantum la cererea SC N. SA; că, la data de 9 iunie 1999, între părţile litigante s-a încheiat contractul de garanţie imobiliară, autentificat sub nr. 2217 de BNP Asociaţi M. şi M., reclamanta, în calitate de fidejusor, obligându-se să garanteze menţionatul acord de garanţie în solidar cu debitoarea SC N. SA, garanţia constituindu-se prin ipotecarea imobilului situat în Bucureşti compus din etajele 6, 7 şi 8, apartamentele 25 –33, sector 3, în suprafaţă totală 710 mp, la care se adaugă terasa în suprafaţă de 154/18 mp, împreună cu cota indiviză din părţile şi dependinţele imobilului bloc, aflate în folosinţă comună; că, la data de 18 iunie 1999, între pârâtă şi SC N. SA s-a încheiat contractul de împrumut nr. 47, prin care banca a acordat acestei societăţi un împrumut de 4.000.000.000 lei, cu o dobândă de 41 %/an; că, ulterior încheierii contractului de garanţie imobiliară, aceleaşi părţi, au încheiat actul adiţional la acest contract, autentificat sub nr. 2279, la data de 11 iunie 1999, de B.N.P. Asociaţi M. şi M., constând în modificarea art.1 alin.1 al contractului, în sensul că reclamanta fidejusor garantează acordul de garanţie nr. 44 din 9 iunie 1999, în vederea eliberării unei scrisori de garanţie până la concurenţa sumei de 3.000.000.000 lei, precum şi contractul de credit nr. 47/1999, prin care se acordă un împrumut de 4.000.000.000 lei SC N. SA, restul prevederilor rămânând nemodificate; că părţile în cauză au încheiat, la data de 18 iunie 1999, contractul de cauţiune înregistrat sub nr. 47, obiectul acestuia constând în obligaţia fidejusorului de a garanta, în favoarea băncii pârâte, creditul de 4.000.000.000 lei, pe care aceasta l-a acordat SC N. SA şi dobânzile aferente, fidejusorul obligându-se, totodată, să garanteze obligaţia în mod solidar cu debitorul, făcându-se menţiunea că garanţia se constituie asupra imobilului sus-arătat; că reclamanta a investit instanţa solicitând să constate nulitatea absolută a actului adiţional la contractul de garanţie imobiliară, autentificat sub nr. 2279 la data de 11 iunie 1999 de B.N.P. Asociaţi M. şi M., precum şi a contractului de cauţiune nr. 47 din data de 18 iunie 1999, învederând, ca motive de nulitate, încălcarea dispoziţiilor art. 948 pct. 1 şi pct. 2 C. civ., precum şi a celor prevăzute de art. 111 şi art. 143 din Legea nr. 31/1990, în forma şi numerotarea de la acea dată, iar, cu referire la contractul de cauţiune, a invocat, ca motiv de nulitate, nerespectarea formei solemne, impusă de lege ad validitatem, deci încălcarea dispoziţiilor art. 1772 C. civ. privind constituirea ipotecii.
Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiate motivele de nulitate invocate prin prisma art. 948 pct. 1 şi pct. 2 C. civ., motivat de faptul că, în cauză, nu se pune problema lipsei capacităţii de a contracta sau a lipsei consimţământului persoanei care, în numele societăţii reclamante, a încheiat actele a căror nulitate se invocă, având în vedere că acestea au fost încheiate de administratorul său, obligaţiile administratorilor fiind reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990 (art. 72), iar argumentele prin prisma cărora se invocă lipsa capacităţii persoanei care a încheiat actele în discuţie şi lipsa consimţământului acesteia la încheierea lor privesc, de fapt, lipsa mandatului sau depăşirea limitelor acestuia, neputând fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute, şi a înlăturat susţinerea încălcării art. 143 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data încheierii actelor în discuţie, în considerarea probelor administrate, din analiza cărora rezultă că valoarea imobilului adus garanţie nu depăşea jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii.
Cu referire la contractul de cauţiune nr. 47, încheiat la data de 18 iunie 1999, prima instanţă a constatat că acesta priveşte două operaţiuni juridice, în sensul de negotium şi anume o fidejusiune convenţională, ce constituie o garanţie personală, prin care reclamanta s-a obligat să garanteze obligaţiile debitorului SC N. SA în solidar cu acesta - convenţie pentru care legea nu impune forma autentică pentru validitatea sa, simplul acord de voinţă al părţilor fiind suficient pentru încheierea sa valabilă - şi o ipotecă convenţională (art. 2), pentru care legea impune respectarea formei solemne sub sancţiunea nulităţii, conform art. 1772 C. civ., nerespectată, situaţie ce impune nulitatea acestui act juridic numai sub aspectul pct.2.
Secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 64, pronunţată la data de 4 februarie 2008, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat şi nulitatea actului adiţional autentificat sub nr. 2279 din 11 iunie 1999 la contractul de garanţie autentificat sub nr. 2217 din 9 iunie 1999 şi a contractului de cauţiune nr. 47/1999 şi în ceea ce priveşte pct. 1, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva acestei hotărâri.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de control judiciar a reţinut, în principal, cu privire la apelul reclamantei, că, în cauză, au fost încălcate dispoziţiile art. 1774 şi art. 1776 C. civ., având în vedere că ipoteca nu a fost determinată asupra valorii garantate, întrucât garantarea împrumutului acordat prin contractul de credit nr. 47/1999 s-a făcut şi cu privire la dobânzile aferente, precum şi dispoziţiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora adunarea generală ordinară a acţionarilor este obligată să hotărască gajarea uneia sau mai multor unităţi ale societăţii, sediul social circumscriindu-se sferei acestora; că sediul social, ca element de identificare a societăţii, nu poate fi asimilat unui simplu bun din patrimoniul societăţii, pentru care, atât timp cât valoarea sa nu o depăşeşte pe cea prevăzută de art. 143 din aceeaşi lege, nu este necesar acordul A.G.A., deci prezumţia de mandat valabil acordat administratorului pentru acte de dispoziţie pentru bunuri a căror valoare nu depăşeşte ½ din valoarea contabilă a activelor societăţii, conform dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 55 raportat la art. 143 din Legea nr. 31/1990, nu operează în cauză, fiind incidentă dispoziţia specială prevăzută de art. 111 alin. (2) lit. f), încălcată de pârâtă prin acceptarea încheierii convenţiilor prin care s-a garantat contractul de credit nr. 47/1999, cu încălcarea dispoziţiilor privind exprimarea consimţământului societăţii cu privire la gajarea sediului social, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora, situaţie în care, în mod nejustificat, prima instanţă a înlăturat apărările întemeiate pe dispoziţiile art. 948 pct. 2 C. civ.
Cu referire la apelul pârâtei, instanţa de apel a reţinut că motivele invocate atrag nulitatea absolută, aşa încât dreptul la acţiune este imprescriptibil, cum corect a considerat prima instanţă.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta – pârâtă, invocând motivul prevăzut pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei tribunalului.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a dat o greşită soluţionare excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că nerespectarea condiţiilor impuse de art. 111 şi art. 143 din Legea societăţilor comerciale induce nulitatea relativă a actului, ce poate fi solicitată doar de către acţionari, nu de societatea comercială prin reprezentanţii săi, în speţă de administratorul judiciar al societăţii reclamante şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1174, art. 1776 C. civ. şi art. 111 lit. f) din Legea societăţilor comerciale.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri.
Recursul este fondat în ce priveşte criticile referitoare la admiterea apelului reclamantei, instanţa de apel reţinând, în mod greşit, incidenţa art. 1774 şi art. 1776, motivat de nerespectarea principiului specializării ipotecii sub dublu aspect, respectiv asupra imobilului ofertat în garanţie cât şi asupra valorii garantate, având în vedere că în actul adiţional s-a precizat suma pentru care se garantează ca fiind de 400.000 lei – fără dobânzi, iar, prin contractul de cauţiune - garanţie personală pentru care nu se cere forma autentică - se face menţiunea existenţei contractului de ipotecă, fiind irelevant, din această perspectivă, faptul că în contractul de credit este trecută, la capitolul garanţii, menţiunea că sunt garantate creditul şi dobânzile aferente.
Este de observat că sediul social este un bun care se găseşte în patrimoniul societăţii şi că, în speţă, există hotărârea adunării generale a acţionarilor societăţii intimate de gajare a acestui bun, care nu poate fi identificat cu o „unitate" în sensul art. 111 lit. f) din Legea nr. 31/1990, ori, existând menţionatul acord şi având în vedere că bunul, ce a făcut obiectul contractului de garanţie imobiliară, reprezintă un bun din patrimoniul societăţii, se constată că prevederile art. 143 din Legea societăţilor comerciale au fost respectate în speţă – iar actul încheiat de administrator se încadrează în cerinţele acestui text, întrucât valoarea menţionatului bun nu depăşeşte ½ din valoarea activelor societăţii, existentă la momentul încheierii actului adiţional la contractul de garanţie imobiliară, mandatul administratorilor fiind acela de a gaja bunul până la concurenţa sumei de 700.000 lei, deci nu se poate reţine inexistenţa consimţământului societăţii la gajarea bunului imobil şi deci incidenţa art. 948 pct. 2 C. proc. civ.
În ce priveşte critica respingerii apelului pârâtei se constată că aceasta este nefondată, întrucât motivul nulităţii invocate prin acţiunea introductivă conferă acesteia caracter imprescriptibil, iar excepţia lipsei calităţii procesuale active a societăţii reclamante nu-şi găseşte justificare, faţă de calitatea sa de parte contractantă în actele juridice a căror nulitate se solicită, fiind irelevant, din perspectiva legitimării procesuale a părţii, legala sa reprezentare de către administratorul său judiciar, desemnat de Tribunalul Bucureşti.
Având în vedere că prin argumentarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active recurenta vizează lipsa calităţii de reprezentant al SC R. SA a numitului S.L., semnatar al cererii de chemare în judecată, se constată că nici această excepţie nu-şi găseşte justificare în cauză, faţă de împrejurarea că, la data formulării menţionatei cereri, acesta era administratorul judiciar al societăţii reclamante, fiind desemnat, în această calitate, prin Încheierea Tribunalului Bucureşti din data de 2 martie 2000, conform art. 18 din Legea nr. 64/1995, republicată.
Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (19 teza 1 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat în cauză, va modifica, în parte, Decizia atacată şi va respinge apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, menţinând soluţia dată apelului formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta B.C.R. S.A. Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 64 din 4 februarie 2008, modifică, în parte, Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 275/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 283/2009. Comercial → |
|---|
