ICCJ. Decizia nr. 2458/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2458/2009
Dosar nr. 10420/1/2008
Şedinţa publică din 16 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC S.I. SRL Caransebeş le-a chemat în judecată pe pârâtele C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti şi C.N.C.F. C.F.R. SA Timişoara şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună: (a) obligarea pârâtelor să facă toate demersurile legale pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare asupra spaţiului deţinut în Caransebeş în baza contractelor de închiriere nr. 140 din 22 aprilie 2004 încheiat cu C.N.C.F. C.F.R. SA Timişoara sau transformarea contractului de închiriere amintit în contract de leasing, cu clauză irevocabilă de vânzare la preţul care urma să fie negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare acceptat de părţi; (b) să se constate că acest spaţiu închiriat este activ disponibil şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare asupra acestui activ, cu obligaţia de plată a preţului după deducerea investiţiilor făcute; (c) să se dispună prelungirea contractului de închiriere nr. 103 din 27 aprilie 2005 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Într-un prim ciclu procesual a fost pronunţată sentinţa nr. 1535 din 9 mai 2006 prin care acţiunea reclamantei SC S.I. SRL a fost respinsă ca prematură. Faţă de temeiurile legale invocate, art. 12 din Legea nr. 346/2004, tribunalul a apreciat că pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti nu a întocmit lista activelor disponibile şi nu a publicat-o în vederea valorificării lor în formele prevăzute de lege, astfel că cererile persoanelor juridice formulate pentru vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 346/2004 au fost calificate ca fiind premature.
Sentinţa nr. 1535 din 9 mai 2006 a fost atacată cu apel de reclamanta SC S.I. SRL, iar Curtea de apel Timişoara, secţia comercială, în soluţionarea apelului a pronunţat Decizia nr. 180 din 2 octombrie 2006 prin care a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare primei instanţe. Curtea a apreciat că tribunalul a fost investit cu o cerere cuprinzând mai multe petite care au rămas nesoluţionate deoarece instanţa s-a pronunţat doar asupra prematurităţii cererii de vânzare formulată de reclamantă, omiţând să analizeze şi să soluţioneze cererea privind prelungirea contractului de închiriere sau de transformare a acestuia în contract de leasing.
Decizia nr. 180 din 2 octombrie 2006 a fost recurată de pârâtele C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti şi C.N.C.F. C.F.R., sucursala Timişoara, care au susţinut că prin desfiinţarea şi trimiterea cauzei pentru rejudecare a fost încălcat cadrul procesual stabilit de reclamantă.
Din examinarea criticilor aduse deciziei nr. 180/2006, în temeiul art. 129 alin. (6) raportat la art. 304 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit că s-au încălcat prevederile art. 295 (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel verifică în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Instanţa de recurs, având în vedere dispoziţiile amintite a constatat că apelanta reclamantă a formulat critici numai în legătură cu omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere şi că nu a fost investită să examineze sentinţa în totalitate. Ca o consecinţă a acestor constatări Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile şi a trimis cauza pentru rejudecare numai pentru petitul privind prelungirea contractului de închiriere.
Rejudecând fondul, potrivit deciziei de casare, prin sentinţa nr. 86/2008, Tribunalul Timiş a respins capătul de cerere vizând prelungirea contractului de închiriere cu motivarea că, în urma respingerii capetelor de cerere privind continuarea demersurilor pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu se mai pune problema de a putea dispune asupra prelungirii contractului până la soluţionarea irevocabilă a cauzei. A mai reţinut instanţa de trimitere că nu pot fi prelungite unilateral contractele de închiriere cu atât mai mult cu cât, în cauză, contractul iniţial de închiriere a expirat.
Sentinţa nr. 86/2008 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, care prin Decizia nr. 165 din 25 septembrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC S.I. SRL Caransebeş.
În considerentele deciziei, Curtea a reţinut că nu există temeiuri pentru prelungirea contractului de închiriere, întrucât contractul nr. 140/2004 a încetat în anul 2005. De asemenea, a reţinut că, în anul 2005, a mai fost încheiat un contract de închiriere cu numărul 103 cu valabilitate de un an, care a încetat prin ajungere la termen.
În ce priveşte dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, Curtea a apreciat că acestea nu impun proprietarului obligaţia de a încheia contract de locaţiune în beneficiul locatarului, ci stabilesc că acesta (proprietarul) nu poate refuza prelungirea dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii. Cum în cauză nu au fost îndeplinite aceste condiţii, recurenta primind răspuns negativ la cererea de cumpărare, problema obligării la continuarea demersurilor şi la îndeplinirea formalităţilor în vederea încheierii vânzării-cumpărării nu mai subzistă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta SC S.I. SRL în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
În susţinerea recursului, care nu a fost argumentat în conformitate cu art. 304 C. proc. civ., prin indicarea motivelor de nelegalitate, recurenta a arătat că nu-şi însuşeşte punctul de vedere reţinut de instanţa de apel potrivit căruia nu mai poate opera prelungirea contractului de închiriere, motivat de faptul că SC S.I. SRL intră în categoria persoanelor care au acces la activele disponibile ale regiilor autonome şi companiilor prevăzute de lege. A mai susţinut recurenta că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 346/2004, art. 12 alin. (1) lit. b) prin care se stipulează că beneficiarii acestor prevederi au dreptul la prelungirea contractului de închiriere pe o perioadă considerată de părţi suficientă pentru rezolvarea formalităţilor legale în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Autoarea a apreciat că litigiul nu poate fi considerat soluţionat şi că nu se poate reţine că vreunul din capetele de cerere a rămas irevocabil soluţionat. Acest argument în opinia sa a fost greşit reţinut decele două instanţe întrucât legea a stabilit că locatorul nu se poate opune la prelungire astfel că nu era necesar ca în contract să se prevadă o clauză de relocaţiune. În final a arătat că solicitarea societăţii reclamante de a cumpăra spaţiul nu afost soluţionată negativ, că până la acest moment nu s-a întocmit lista cu activele disponibile şi că se află un proces pe rol prin care intimatele au solicitat evacuarea recurentei din spaţiu iar aceasta la rândul său a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat contravaloarea îmbunătăţirilor şi acordarea dreptului de retenţie.
În conformitate cu aceste susţineri, recurenta a solicitat admiterea recursului şi în final admiterea capătului de cerere pentru prelungirea contractului de închiriere nr. 103/2005.
Recursul este nefondat
1. Prima chestiune de drept, care se impune a fi reţinută în raport de recursul supus analizei, vizează ignorarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac de reformare, nedevolutivă. Din sinteza motivării recursului se poate observa că lipsesc motivele de nelegalitate pe care recurenta avea obligaţia să le indice, prin acest procedeu fiind neglijat scopul recursului care este esenţialmente de control al legalităţii. Din acest motiv, faţă de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că dezvoltarea argumentelor de fapt cu trimitere la dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 346/2004 face posibilă încadrarea în teza II pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care îl va examina înlăturând celelalte susţineri care vizează chestiuni de netemeinicie.
În consecinţă, se va analiza dacă hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Norma de drept pusă în discuţie este art. 12 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 346/2004. Prin aceste dispoziţii, pe care îşi întemeiază argumentele recurenta, s-a statuat că întreprinderile mici şi mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor, companiilor naţionale etc. prin utilizarea contractelor de închiriere, locaţie de gestiune etc. şi că activele vor putea fi vândute la cererea locatarului. Această posibilitate recunoscută de lege presupune respectarea condiţiilor cerute de lit. (b) a art. 12 alin. (1) indicată de recurentă pe care aceasta nu le-a observat, după cum nu a observat contextul litigiului parcurs până la acest recurs.
Din punctul de vedere al analizei propuse se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia de casare nr. 2100 din 31 mai 2007, a statuat că în privinţa admiterii excepţiei prematurităţii nu au fost formulate critici, astfel că, instanţa de apel nu era investită să dispună asupra petitelor, lit. a) şi b) din acţiune care viza obligarea pârâtelor la îndeplinirea demersurilor pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi la evaluarea spaţiului.
În aceste condiţii, casarea s-a referit numai la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra ultimului capăt de cerere care viza prelungirea contractului de locaţiune. Prin urmare, în rejudecare instanţa de fond a fost ţinută să analizeze capătul de cerere asupra căruia instanţa a omis să se pronunţe, nu şi celelalte capete de cerere, respectând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.
Respingerea capătului de cerere pentru prelungirea contractului de locaţiune s-a bazat pe analiza prevederilor art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, dar şi pe faptul că nu mai puteau fi rediscutate cererile referitoare la demersurile pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare asupra spaţiului.
Cu referire la aplicarea Legii nr. 346/2004 trebuie reţinut că, în adevăr, prin art. 12 alin. (1) s-a stabilit un drept de acces al întreprinderilor mici şi mijlocii la activele companiilor naţionale sau regiilor, în condiţiile stipulate şi anume: activul să fie disponibil, să se fi depus o solicitare expresă de cumpărare a activului, această solicitare să fie formulată de titularul unui contract de locaţiune valabil încheiat şi să se considere că până la încheierea formalităţilor de vânzare-cumpărare a activului este necesară o anumită perioadă de timp.
Actele dosarului au relevant că cererea de cumpărare adresată intimatei nu a fost rezolvată favorabil că, instanţei de fond i s-a cerut să prelungească, potrivit cererii introductive, contractul nr. 140/2004 şi că ulterior acestui contract, în urma licitaţiei, s-a mai încheiat contractul nr. 103/2005, pe termen de un an.
Aşadar, recurenta nu mai este titularul unui contract de locaţiune valabil încheiat care să poată fi prelungit din moment ce şi ultimul contract de locaţiune a ajuns la termen.
Nu va fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia prelungirea contractului operează în puterea legii, ceea ce în opinia recurentei, creează o obligaţie în sarcina intimatei de a proceda la prelungire.
Din dispoziţiile articolului pus în discuţie de recurentă rezultă că locatorul „nu va putea refuza prelungirea contractului de închiriere" dacă locatarul utilizează activul în baza unui contract de închiriere valabil iar solicitarea de cumpărare a activului sau de încheiere a unui contract de leasing a fost făcută cu 60 de zile înainte de expirarea contractului.
În condiţiile date, problema rezolvării unor formalităţi în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu mai subzistă din moment ce demersurile recurentei au fost rezolvate negativ de intimată care nu a disponibilizat spaţiul motivând că îi este util pentru desfăşurarea propriilor activităţi, iar solicitarea adresată instanţei de a obliga intimata la continuarea demersurilor pentru încheierea contractului de vânzare-.cumpărare a fost apreciată ca prematură în ciclul procesual anterior.
Având în vedere aceste concluzii şi argumente bazate pe întreaga desfăşurare a judecării cauzei, bine s-a apreciat de către instanţa de apel că nu se mai poate discuta prelungirea vreunui contract de închiriere prin această concluzie nefiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 346/2004.
Nici susţinerile recurentei potrivit cărora este în drept să solicite prelungirea contractului de locaţiune pentru că a adus îmbunătăţiri semnificative spaţiului nu va fi reţinută din moment ce vânzarea nu se poate realiza decât în condiţiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004, ceea ce presupune pe de o parte, un contract de locaţiune în derulare şi pe de altă parte, posibilitatea de rezolvare a formalităţilor de vânzare. Or, aşa cum s-a mai arătat, recurenta nu se află în aceste ipoteze impuse de dispoziţiile legale invocate.
În fine, existenţa pe rol a unui alt litigiu în care se invocă un drept de retenţie nu constituie un argument în sprijinul criticilor aduse deciziei instanţei de apel şi nici nu susţine solicitarea de a se prelungi contractul de închiriere evocat în acest litigiu, litigiile fiind distincte sub aspectul obiectului lor şi al temeiurilor evocate.
În consecinţă, faţă de cele ce preced potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.I. SRL CARANSEBEŞ împotriva deciziei civile nr. 165/ Com din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2911/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2467/2009. Comercial → |
|---|
